Imi amintesc acum ca nu am mai scris de mult aici. Imi amintesc, asa cum m-am tot gandit de atatea ori zilele acestea ca, daca as avea timp, as face atatea, as putea vorbi despre atat de multe lucruri....Imi amintesc, mereu imi amintesc. Avem acest clasor de amintiri in noi, care mereu aduna alte si alte colitze - imagini cheie ale unor zile aparent obisnuite, ale unor perioade- sau aduna colectii de intamplari, in succesiunea lor atat de riguroasa, aparent..
Astazi am vazut o emisiune in care se spune ceva despre paranormal. Despre fantome. Si atunci chiar mi-am dat seama ca, de fapt, cei mai bantuitzi suntem chiar noi. Traim in prezent, ne gandim la viitor, dar suntem bantuiti;.... bantuiti mereu de amintiri. Mereu intoarcem capul, privim inapoi peste umar.. Ni se pare ca am auzit ceva, de undeva din spate. Ceva, in prezentul nostru, ne cheama mereu din trecut. Sa fie o imagine, o persoana, o vorba, un ton, un gust, o adiere?
Avem acele cotloane ale fiintzei unde mereu trec umbre. Amintiri aproape decolorate, stravezii in felul in care le vedem doar cu mintea noastra. Ne rup din prezent si pentru macar o clipa ne cutremuram retraind... Ca si fantomele. Sunt unele suveniruri mentale inofensive, chiar placute la rememorare, prietenesti, de care ne bucuram, prin insolitul unor situatii sa ni le reincarcam in minte, dar sunt si acele pomeniri maladive, agresive in staruinta lor, in felul in care ne bantuie. A incerca sa scapi de ele e zadarnic. Nu exista exorcizare pentru asa ceva...Singura solutie este sa incerci sa fugi. Sa lasi acea constructie cladita de tine in tine, parasita. O casa parasita de care vei incerca sa te tzii la cat mai mare distantza... Si totusi, uneori, doar simpla vedenie a acelui loc iti va da imboldul curiozitatii de a reintra inauntru. Oare mai este sau nu mai este spiritul rau acolo?...
Precum fantomele, amintirile nu le putem atinge. Le percepem, incercam sa comunicam cu ele, le simtzim aproape extrasenzorial ca fiind mereu in jurul nostru dar nu le vom putea niciodata incuia, sub un lacat. Totusi, ne vorbesc mereu. Au ele nevoia asta, fiindca, altfel si-ar pierde dreptul la existenta...Au si locuri in care se creeaza cercuri de putere magica.. Sunt acele locuri in care amintirile s-au nascut initial.. E acea banca din parc, e acea seara, pe stradutza luminata atunci ca si acum de doar 3 becuri foarte galbene, e acea data din calendar, care-ti spune ca intr-un jurnal gandit: "atunci a inceput, atunci s-a sfarsit, acelea sunt datele mele de nastere..Esti condamnat ca mereu, la data aceea fixa, sa fii tranzitat de catre mine, amintirea acelor clipe".
Precum fantomele, memoriile sunt mai puternice noaptea. Dupa ora 12 intra intr-un magic joc al viselor; atunci capata contururi mai pregnante, sunt aproape palpabile, iti dau senzatia ca invie in jurul tau.. E totul doar un joc nebun al ielelor pe care nu-l vom putea pricepe niciodata.. Si poate ca nici nu trebuie priceput...
Amintirile sunt uneori prea multe. Atunci cand larma lor este de nesuportat, probabil doar fuga, fuga ta de tine ramane singura solutie...Fiindca, noi, oamenii suntem uneori mai fantomatici in ceea ce reprezentam noi, in idealuri si impliniri, decat stafiile...
