A fost Olimpiada. Ca de n-ar fi fost, nu s-ar fi observat. Ingramadita, (ce s-a facut in alte dati in 3-4 saptamani, acum a incaput in 2), la ore total nepotrivite pentru noi, europenii, (buricul lumii), cu castigatori galbeni, comunisti si care plangeau daca luau doar medalii de argint - a fost doar o adevarata sarbatoare a dezinteresului. Pai, e mai important ce face Steaua decat sa se intrerupa emisiunile pentru ultima suta de metri a maratonistei noastre, campioana olimpica la varsta a 2,5-a?!
Cuvantul "olimpic" e rau famat in societatea romaneasca. Nici nu stiu de ce-l mai tinem in dictionar. Sunt olimpiadele scolare, aceste "Daciade" cu coloratura de inteligenta ale Ministerului Educatiei si cu aplicabilitate ZERO, sunt apoi olimpiadele bune ca pretext promotional (incepusera companiile cu reclame cu trimitere la Jocurile Olimpice inca de acum 2-3 luni - si tot nu m-am dumirit ce cautau si fotbalisti in ele!) si, in plus, ele mai reprezinta si un punct de interes datorita ceremoniilor de deschidere si de inchidere, cate artificii bubuie, ce culori, chestii de astea de show. Chiar era nevoie ca ceremonia sa fie mai importanta decat sportul in sine? Cel putin din punctul de vedere al audientei inregistrate asa se pare...
In saptamanile astea secetoase pot spune ca am simtit praful de la Olimpiada, fiindca, cel putin la noi, s-a cam ales praful de asta. Nu mai exista nici macar o urma nevinovata de spirit olimpic in viata noastra. In trafic nu mai e important doar sa participi, ci neaparat sa fii primul, sa fii in fata. Aici aveam "citius". Altius-ul il gasim in imobiliare, caci dupa cum se intrevede, e tot mai important sa ajungi cat mai sus cu constructia ta, sa pui la umbra racoroasa tot restul cartierului, daca se poate.. In fine, "fortius", e visul oricarui absolvent de liceu, cu modele umane de nadejde, avand un numitor comun: portofelul si anturajul forte. Iar cercurile olimpice, nu mai sunt demult intrepatrunse, in imaginatia noastra. Stau frumos aliniate, la coada numarului, sub forma "00.000", in cont numeric financiar.
Competitiile s-au schimbat si ele. Olimpiada e zilnica (si silnica) la noi. Sunt deja celebre probele din supermarket-uri, de "110 m rafturi" sau de ridicarea greutatilor - plasele cu cumparaturi - adevarate haltere. Canotajul si miscarea tipica de vaslire e foarte utila in mijloacele de transport in comun sau in locurile cu adevarat aglomerate, metoda cea mai potrivita de a trece primul, din gloata. Contrar aparentelor ca sportul national devine "sedentarismul in inaltime, latime si grasime", atletismul isi cere deseori drepturile. Triplul salt si sariturile in lungime sunt deseori puse in practica pe trotuarele patriei (mai ales dupa o ploaie datatoare de balti), in tara in care parca suntem toti de conditie prea buna pentru "a face trotuarul". Proba de 100 de m feminin, era chiar prea simpla pentru compatrioatele noastre, drept pentru care s-a marit dificultatea ei: "100 m plat...pe tocuri". Se dezvolta viteze impresionante, va spun eu, am vazut, toata chestiunea este sa existe un premiu cat mai dolofan, mai aurit si avand roti cat mai mari si mai late sub el, dupa care sa merite alergatura. Maratonul s-a reprofilat, a depasit demult cei 42 de km. Acum are cam tot 42, dar de ani, ani pe cartea de munca, atat cat tine lunga cursa adultului de la studii la pensie. Trist dar adevarat: unii abandoneaza pe parcurs, altii ajung vlaguitzi, sleitzi, gata de targa sau unii ratacesc traseul. Boxul a iesit demult din ring si din categorii (fiindca, nu-i asa, e mai tentant ca daca ai 120 de kg sa te iei de un sfrijit cu ochelari de doar 70). Daca nu e doar verbal, atunci se practica mai nou prin intersectii, iar in loc de gong-ul de final, se schimba culoarea semaforului. In cel mai bun caz, in care competitorii sunt de aceiasi talie, se poate ajunge la alt tip de "confruntare sportiva", nu la lupte greco-romane ci, fiindca grecii sunt o minoritate insignifianta, la lupte romano-romane, sau, dupa caz de rromano-romane. Premiul? Invingatorul nu ia totul, nu umfla potul ci....ii umfla adversarului botul. Gimnastica si miscarile contorsioniste nu ne sunt nici ele straine. E o metoda de reusita sociala. Doar ca nu mai faci pe "dracul in patru", ca pe vremuri ci, in locul dracului intra ca si "concurent" propria persoana. Nu conteaza ca talentele unora sunt cam "paralele" cu anumite domenii, ca au cam facut "sarituri" peste pregatiri si specializari, ca sunt la pamant sau "la sol" cu competenta si ca nu-si vad "barna" din lungul nasului. Important e sa aterizeze in picioare, cu exercitii aducatoare de bonificatii valorice. O realitate trista este insa ca suferim la sporturile de echipa. Faptul pare paradoxal deoarece pe toate "CV-urile dupa model european" (ca doar asa e la moda, pe internet) gasesti trecut bold-uit "imi place munca in echipa". Sigur ca-mi place! Atunci cand ma pot folosi de echipa, ca sa-mi faca treaba. Nici sariturile peste obstacole nu mai sunt ce erau. Pentru un plus de adrenalina, acum nu se mai foloseste calul sub calaret. E drept, e mult mai palpitand sa vezi calaretul, cu saua pusa direct pe el, incercand sa sara de unul singur, fara cal, peste obstacole... Categoric, cu penalizarile de rigoare. TIR-ul nu mai este ce-a fost. Acum nu mai e doar TIR ci sunt TIR-uri, si trec toata ziua greoaie pe soselele supraaglomerate. Tenisul este un sport "de domni". Iar domnii sunt la oras. Asadar lor li se cuvine practicarea lui, fiecare fiind pe post de minge, atunci cand are o treaba administrativa. Birocratia are niste palete atat de mari si bine racordate incat este imposibil sa nu te simti trimis continuu dintr-o parte in alta, chiar sub ochii arbitrului de scaun (directorial), cel care asista impasibil. Trebuie sa recunoasteti: suntem o natie sportiva, nici nu am avea vreme de pierdut cu prostiile Olimpiadelor clasice. Iar orasele? Ele devin tot mai mult sate olimpice, in care fiecare isi stie doar limba lui, are doar treaba lui si nu mai are timp de socializare: doar "sport", "antrenamente" si odihna. Singurul care ne poate salva ar fi motto-ul: "Important e sa traiesti, nu sa participi" in Oligofreniada asta sociala.
Cat despre concret, cred ca rezultatul Romaniei de acum de la Olimpiada e mai bun decat ne-am fi asteptat si, cred, mai bun decat il meritam. Dar, sa nu ne suparam prea tare pe noi: ne uitam peste granita, la Ungaria sau Bulgaria in acel clasament mincinos al medaliilor (fiindca sporturile de echipa puncteaza acolo la fel ca box- categoria 36 kg si 500 g - de pilda). Am luat o mana de medalii si am dovedit ca suntem o rasa inferioara negrilor jamaicani sau chinezilor cu 3 maini si 4 picioare.
Cat despre reusitele sportive, despre aprecierea eroilor nostri, se mira o cunostinta zilele trecute despre faptul ca medaliatii vor primi renta de la stat (intre 250 si vreo 600 de euro/luna, functie de stralucirea medaliei). Si nu era tocmai o persoana fara posibilitati materiale! Am tacut malc si m-am gandit ca sunt mai putini romani castigatori de medalii la Olimpiada decat castigatorii la Loto intr-un an. Merite si merite...
Steagul Romaniei nu flutura la Olimpiada. Doar falfaie. Ni se falfaie.
