Chiar trebuia sa existe o zi a dragostei? Pai dragostea, prin definitzia visatorilor ar trebui sa fie in orice zi, nu? Sa fie imprejurul nostru, zi de zi, ora de ora, gest de gest...
De obicei e nevoie de o zi aniversara a ceva, atunci cand acel ceva tinde sa fie cam uitat, sau neglijat.. "Ziua de lupta Anti Sida", "Ziua Pompierilor", "Ziua de salariu" (a nu, asta nu era pe-aici :) ).. Si totusi, eu asa inteleg chestiunea.. Din punctul meu de vedere e clar: efuziunea aceasta de dragoste revarsata demonstrativ pe 14 februarie are la baza tocmai absentza dragostei in restul zilelor... Sincer, ma lasa rece (mai ales ca a si fulguit zilele astea) sa vad peste tot doar inimioare. Inimioarele ar trebui sa existe si sa bata tot timpul cu putere in fiecare dintre noi. Si nu e nevoie de o zi speciala pentru a ne face curaj sa spunem "Te iubesc".
Cu riscul de a fi oarecum vulgar voi intreba insa "Oare de ce nu exista si o zi a sexului?". Fiindca suntem prea pudici (fatzarnic pudici) sau fiindca oricum sexul il intalnim mult mai des decat dragostea? Sa mai spun ca in mod normal si uman cele doua "stari" ar trebui sa vina la pachet, in modul cel mai curat, asa cum in 14 februarie ne este prezentata dragostea? Nu suntem capabili sa intelegem astea sau poate doar nu suntem suficient deschisi la minte sau chiar si la suflet pentru a intelege? Cate putzin din fiecare....
Tocmai am facut rost de o serie de documentare extraordinare avand copyright-ul BBC-ului, cu tema planetei, a salbaticiei in general. Privindu-le, ma gandeam la cum e privita problema imperecherii la animale si cum arata Valentine's-ul si, mai ales restul zilelor. Contrar aparentzelor, nu ne deosebim prea mult de animale.. Cam tot cat tzine la ei "curtarea partenerei" tine si la noi "facutul curtzii, a gardului si a actelor de stare civila"... Cam tot asa cum fazanul salbatic canta spre a impresiona femela, tot cam asa si noi spunem vorbe frumoase si mieroase pentru a ademeni in panza noastra (de parca am fi niste paianjeni)... Dupa ritualul imperecherii stim prea bine ce urmeaza: masculul munceste din greu sa faca un cuib cat mai comod si mai bine cocotzat, iar femela - puii. (La ele, la animale, nu prea e nevoie de emancipari)....Singura diferentza ar fi ca animalele nu cred ca ies la pensie dar...asta nu e ceva relevant..
Sincer, ar fi interesant sa fim pana la capat ca animalele (caci, fie vorba intre noi, atunci cand vine vorba despre dragoste - si mai ales versiunea trupeasca a ei - ne cam pierdem capul si ratzionalitatea umana). Parca si vad cum ar arata lupta a doi "barbatzi bine" pentru o femeie si mai bine... Ca la cerbi: baga amandoi capul in barbie si incep sa se dea cap in cap pana cand unul din ei cedeaza.. Macar asa ar fi un mod mai barbatesc de a dovedi ceva partenerei: "vezi draga cate dureri de cap mi-ai dat cand te-am cucerit". In acelasi timp, loviturile puternice la "organul ganditor" s-ar putea sa produca faptul atat de rar, numit "venirea mintzii la cap". Si ar mai fi inclusa aici si notziunea romantica de duel, cu premiu bine definit. Desi, chestia asta cu premiul, cu trofeul s-ar putea sa nu fie tocmai de bun augur: din cate vad eu acum, uzual, trofeul se pune in vitrina si se lasa acolo.
Cum vad eu Valentine's Day-ul? In primul rand, la fel cu toate celelalte zilele: un zambet de dimineatza si un "Buna dimineatza, dragostea mea. Aratzi minunat azi! (chiar daca nu arata, un pic de aroma compliment de dimineatza face femeia sa se simta frumoasa)." Apoi o zi de munca, avand in suflet sentimentul ca apartzii cuiva mai presus si mai drag decat sefului si in minte gandul ca cineva de-abia asteapta sa te revada... Urmeaza o revedere calda, o imbratzisare (oare de ce cuplurile casatorite nu se mai imbratziseaza?!?!). ..Imbratzisarea poarta in ea mult mai multa tandretze si afectiune decat un scurt si fugar pupic, poate uneori doar ca o complezenta...Si apoi o seara frumoasa presarata cu multe vorbe, discutzii ca si cum ai vorbi cu tine insutzi si chiar mai mult, cu multe multe priviri reciproce...Si da, pe langa toate aceste gesturi, aparent detalii neinsemnate, timpul si activitatile de zi cu zi se pot scurge neobservate, neimportante. Prea putin din ceea ce facem e demn de a fi povestit si altcuiva... Doar dragostea chiar si de este una simpla, banala, obisnuita, ea poate fi de poveste..
Ce ce-ar fi asa de greu sa facem astea in fiecare zi? Chiar e nevoie de "Ziua lui Vali" ca sa ne fortzam a fi mai buni ... decat suntem?
miercuri, 25 martie 2009
Cand ceasul biologic ajunge la ora fixa...
Uite ca acum ceva vreme a fost ziua mea. Adica doar a mea, pe care nu o impart cu nimeni altcineva, decat cei care, evident, au fost "livratzi" deodata cu mine.. E bucatzica mea din tortul anual, a 365-a parte, din intreg anul.. Si, are obiceiul prost de a fi repetitiva, o data pe an... Dar este ziua mea, cea in care mi se accepta si mi se permit mai multe, in care cei din jur parca ma trateaza cu manusi, ma menajeaza de "farmecul lor cotidian", e ziua in care ma simt ca un sfant insemnat cu rosu in calendar. Ei bine, nu stiu cum se simt sfintzii la acele date inrosite, insa mie nu mi-e deloc confortabila aniversarea...
Lumea ar putea spune ca ma comport in cel mai antisocial mod cu putinta. Imi inchid telefoanele, nu imi verific contactele de internet, nu prea ies din casa... Ma blindez practic impotriva urarilor. Acum a picat "evenimentul" duminica, dar, atunci cand se nimerea in vreo zi lucratoare, mereu aveam grija sa schingiuiesc aceasta zi. Tin minte ca odata am lucrat de la ora 9 la 1 noaptea, la firma, altadata m-a prins ziua de nastere la un reportaj pentru ziar, undeva sus pe munte, deasupra Rasinariului, cu zapada pana la genunchi... De regula este ziua pe care o asupresc cel mai mult, poate tocmai fiindca se incapatzaneaza a crede ca e speciala. Si nu este! E doar o zi in care coincidenta a facut sa te nasti. Nimic mai mult! De ce ? Pentru ca trebuia sa existe una, trebuie sa existe un moment pentru orice. Iar a veni pe lume, mi se pare la fel de special cu a cobori din autobuz, dupa o calatorie lunga, de cateva ore. Sunt intr-adevar momente mult mai importante in viatza, ce merita cu prisosintza a fi sarbatorite: momentul primului sarut sau prima data cand ai spus "Te iubesc", aceasta e una speciala - ti-ai dat seama ca potzi iubi.... sau ca ai suflet, in prima clipa cand ai simtzit ca intr-adevar exista Dumnezeu - (atunci te-ai imprietenit irevocabil cu ingerul tau)... Sau ar putea fi clipa cand ti-ai dat seama ca nu exista Mos Craciun - a fost primul semn de maturizare. Ziua cand ai luat prima nota de 10, sau primul premiu - atunci ai avut certitudinea, prima data, ca esti inteligent.. Restul??! Pai, de nascut, toata lumea se naste in vreo zi, nu-i asa?
Mereu lumea a incercat sa ma contrazica. Toata pledoaria aceea cu "ai o zi de nastere, e ziua in care te simtzi special, in care cei apropiati vor sa-ti arate cat tzin la tine", mi se pare o prostie. Pai, daca cineva are in plan a-mi arata ca tzine la mine, e liber sa se manifeste in orice zi! De ce trebuie sa astepte un an intreg, pentru a dovedi asta doar de ziua mea? Si mai e acel "La multzi ani", plus intreg alaiul de urari si ursiri. Mi se par lipsite de bun simtz! Sincer! Adica, in alte zile nu ti se doreste sa traiesti mult si sa fii fericit? Da, stiu, atunci ti se ureaza cu mai multa putere. Zau!??! ........Sau stiu; asa se spune, e doar o vorba, un stas. Nu s-a gasit o urare mai buna... Totusi, a folosi toata lumea aceiasi vorba, nu e pana la urma lipsa de imaginatzie? Atunci cand tii la cineva, nu ar trebui sa incerci mereu sa-i aratzi acest lucru intr-un mod cat mai diferit de ceilalti? Tocmai pentru a-i arata ca relatia, asa cum o vezi tu, e speciala...
Deocamdata asa cum se manifesta acum, aceste gesturi par a fi de complezentza. Nu vreau sa simt ca cineva se comporta mai altfel cu mine doar fiindca e ziua mea, nu vreau sa stiu ca altcineva imi zambeste mai mult, doar din cauza asta.. Daca voua, celorlalti va place obiceiul, ma voi conforma, pentru voi, va voi face pe plac, cu bucurie. Eu vreau doar ca de ziua mea cei din jur sa fie sinceri cu mine. Orice exces de urari si de gesturi (fiindca asta se practica atunci cand te pui pe blagosloveala aniversara), imi creeaza senzatia de lipsa de onestitate, de fortzare.
Asadar, LA MULTI ANI, MIE, dar azi, cand au trecut cateva zile de la eveniment, si nu doar cu ocazia acestui "Revelion personal"! Chiar nu imi pasa cati ani am implinit. Nu e o problema asta, inca nu am probleme cu privitul si imaginatul clepsidrelor.
Totusi, accept cadourile...
PS: Si a fost ziua mea. Ziua in care am primit poate cea mai proasta veste posibila. Ei da, asta se poate aniversa/comemora: cel mai dureros moment....
Lumea ar putea spune ca ma comport in cel mai antisocial mod cu putinta. Imi inchid telefoanele, nu imi verific contactele de internet, nu prea ies din casa... Ma blindez practic impotriva urarilor. Acum a picat "evenimentul" duminica, dar, atunci cand se nimerea in vreo zi lucratoare, mereu aveam grija sa schingiuiesc aceasta zi. Tin minte ca odata am lucrat de la ora 9 la 1 noaptea, la firma, altadata m-a prins ziua de nastere la un reportaj pentru ziar, undeva sus pe munte, deasupra Rasinariului, cu zapada pana la genunchi... De regula este ziua pe care o asupresc cel mai mult, poate tocmai fiindca se incapatzaneaza a crede ca e speciala. Si nu este! E doar o zi in care coincidenta a facut sa te nasti. Nimic mai mult! De ce ? Pentru ca trebuia sa existe una, trebuie sa existe un moment pentru orice. Iar a veni pe lume, mi se pare la fel de special cu a cobori din autobuz, dupa o calatorie lunga, de cateva ore. Sunt intr-adevar momente mult mai importante in viatza, ce merita cu prisosintza a fi sarbatorite: momentul primului sarut sau prima data cand ai spus "Te iubesc", aceasta e una speciala - ti-ai dat seama ca potzi iubi.... sau ca ai suflet, in prima clipa cand ai simtzit ca intr-adevar exista Dumnezeu - (atunci te-ai imprietenit irevocabil cu ingerul tau)... Sau ar putea fi clipa cand ti-ai dat seama ca nu exista Mos Craciun - a fost primul semn de maturizare. Ziua cand ai luat prima nota de 10, sau primul premiu - atunci ai avut certitudinea, prima data, ca esti inteligent.. Restul??! Pai, de nascut, toata lumea se naste in vreo zi, nu-i asa?
Mereu lumea a incercat sa ma contrazica. Toata pledoaria aceea cu "ai o zi de nastere, e ziua in care te simtzi special, in care cei apropiati vor sa-ti arate cat tzin la tine", mi se pare o prostie. Pai, daca cineva are in plan a-mi arata ca tzine la mine, e liber sa se manifeste in orice zi! De ce trebuie sa astepte un an intreg, pentru a dovedi asta doar de ziua mea? Si mai e acel "La multzi ani", plus intreg alaiul de urari si ursiri. Mi se par lipsite de bun simtz! Sincer! Adica, in alte zile nu ti se doreste sa traiesti mult si sa fii fericit? Da, stiu, atunci ti se ureaza cu mai multa putere. Zau!??! ........Sau stiu; asa se spune, e doar o vorba, un stas. Nu s-a gasit o urare mai buna... Totusi, a folosi toata lumea aceiasi vorba, nu e pana la urma lipsa de imaginatzie? Atunci cand tii la cineva, nu ar trebui sa incerci mereu sa-i aratzi acest lucru intr-un mod cat mai diferit de ceilalti? Tocmai pentru a-i arata ca relatia, asa cum o vezi tu, e speciala...
Deocamdata asa cum se manifesta acum, aceste gesturi par a fi de complezentza. Nu vreau sa simt ca cineva se comporta mai altfel cu mine doar fiindca e ziua mea, nu vreau sa stiu ca altcineva imi zambeste mai mult, doar din cauza asta.. Daca voua, celorlalti va place obiceiul, ma voi conforma, pentru voi, va voi face pe plac, cu bucurie. Eu vreau doar ca de ziua mea cei din jur sa fie sinceri cu mine. Orice exces de urari si de gesturi (fiindca asta se practica atunci cand te pui pe blagosloveala aniversara), imi creeaza senzatia de lipsa de onestitate, de fortzare.
Asadar, LA MULTI ANI, MIE, dar azi, cand au trecut cateva zile de la eveniment, si nu doar cu ocazia acestui "Revelion personal"! Chiar nu imi pasa cati ani am implinit. Nu e o problema asta, inca nu am probleme cu privitul si imaginatul clepsidrelor.
Totusi, accept cadourile...
PS: Si a fost ziua mea. Ziua in care am primit poate cea mai proasta veste posibila. Ei da, asta se poate aniversa/comemora: cel mai dureros moment....
Elementul vital vietii...
Sf. Nicolae. Am "una bucata Nicu", intre colegi, motiv numai bun de sarbatorit intr-un spatiu public. Mai era si-n apropierea casei, mancarea, aproape la fel de buna ca acasa, colegi, povesti, atmosfera placuta... Si, peste toate, s-a mai suprapus si un meci de handbal, foarte important, numai bun de vazut la plasma de pe perete. Aiurea moda de la restaurante, "Niciun perete fara plasma sa", dar, oricat am detestat-o, acum a picat la tzanc. Acum puteam si manca si povesti, avea si atmosfera si, fiindca suntem in majoritate covarsitoare barbati, vedeam si un meci..Practic, eram implicati in actiune, faceam sport cu ochii... Bun si asa... Meci palpitant, echipa Romaniei e condusa zdravan, apoi incepe sa recupereze, se apropie la 4 goluri, la 3, la 2 si..cand sa inceapa pariurile...ZBUF! ...se ia curentul! Un oftat prelung cutremura localul..Asta este, Doamne-Doamne de la Conel nu bate doar cu factura! Se aprind lumanarile, ne intoarcem dezamagiti la ale noastre...Doar celularul meu dadea o lumina atipica in semi-bezna acea cu alura de romantism fortzat...de imprejurari. Pai da: eram pe net, pe site la Prosport, urmarind evolutia scorului la meciul de handbal..
Inutil sa mai spun ca a revenit curentul fix la ultima faza, cand ale noastre fete conduceau deja cu 3 goluri si meciul era clar. Caz tipic de ghinion, pentru noi. Ca a revenit curentul era doar o forma de a spune. Ziceai ca e o femeie intr-un magazin: total nehotarat. Cand pica 5-10 minute, cand isi revenea.. A tot facut asa vreo 4 probe, pana s-a hotarat: mai bine, stam pe bezna...
"Asta, este", imi zic. Incerc sa nu par afectat, fiindca oricum, aveam seara activitati sociale, trec pe acasa, imi iau echipamentul de fotbal si, gandindu-ma ca in 3-4 ore sigur isi revine, plec fara de griji...
Cand ma intorc, pe strazi luminate, nici prin cap nu mi-a mai trecut sa ma uit si pe la geamurile blocurilor. Cand-colo, chiar la usa blocului, tata tinea de usa ca sa pot intra. N-a venit curentul, acumulatorul de la interfon s-a epuizat si el, si riscam sa petrec o frumoasa noapte afara, la minus cateva grade.
Am intrat in casa, la lumina lampii, cu o puternica impresie ca am intrat intr-o pestera.. Peretii era mai negri ca oricand, cu tot tapetul alb de pe ei, o atmosfera apasatoare domnea in familie, o tristetze si o tacere subinteleasa. O asteptare incordata a ceva ce .... ne lipsea la toti.
Ce sa fac? Era ora 22.45. Cuplez acumulatorul la camera de filmat si, uite asa, prin reflectorul ei, aveam acum cea mai tare lanterna din casa! Bun, aveam lumina (o ticluisem mai repede decat cave-man-ul), dar, ce sa fac cu ea? Mi-a trecut prin cap sa iau o carte: asta ar fi o buna ocazie sa mai citesc si eu ceva, ca si-asa, cam de mult n-am mai consumat povesti scrise... Imediat, ca dupa un vis urat, m-am trezit: "Cum sa citesc? Esti nebun?!" (Probabil ca eram - o complicatie, o reactie adversa, cauzate de lipsa electricitatii)... Bun, acum vei citi. Vei citi 30-50, maxim 100 de pagini. Dar maine? Maine ce vei face, desteptule?!? Cand va fi curent, iti va mai arde tie de cartea aia ponosita si de varsta trecuta, in haremul modern, plin de tentantii? Si atunci de ce sa citesti? Doar ca sa omori timpul? Prostule!". M-am mai invartit putin in jurul cozii, incercam sa privesc lucrurile si dintr-o alta perspectiva: "Bun, Alex. Si-asa ai dormit doar 5 ore.. De amiaza n-ai dormit, ca ai fost cu colegii. Ai fost si la sport...Esti obosit, mai baiete! N-ar fi mai bine sa te culci tu, chiar daca e doar ora 23, sa prinzi si tu un somn bun? Sa recuperezi putzin, ma intelegi. Haide, stiu ca potzi. Uite, simtzi putzin pleoapele grele...Te pui in pat, e liniste, nu te deranjeaza nimic....si, in maxim 15 min adormi linistit... Haide...." . Cand sa ma pun in pat, vad o luminitza pe sub usa! Lumina in sufragerie! Tulai! Am uitat sa dau drumul la lumina la mine in camera, ca sa vad cand vine curentul! Crezusem ca intrerupatorul e pe on! Ies repede din camera, ca si copiii din filme, in dimineata de Craciun si am confirmarea minunii! Curentul venise de 5 min!
Rasuflu usurat si repede ma arunc si dau drumul calculator...
Criza se sfarsise. Aveam din nou electricitate. Viata putea continua...!
Inutil sa mai spun ca a revenit curentul fix la ultima faza, cand ale noastre fete conduceau deja cu 3 goluri si meciul era clar. Caz tipic de ghinion, pentru noi. Ca a revenit curentul era doar o forma de a spune. Ziceai ca e o femeie intr-un magazin: total nehotarat. Cand pica 5-10 minute, cand isi revenea.. A tot facut asa vreo 4 probe, pana s-a hotarat: mai bine, stam pe bezna...
"Asta, este", imi zic. Incerc sa nu par afectat, fiindca oricum, aveam seara activitati sociale, trec pe acasa, imi iau echipamentul de fotbal si, gandindu-ma ca in 3-4 ore sigur isi revine, plec fara de griji...
Cand ma intorc, pe strazi luminate, nici prin cap nu mi-a mai trecut sa ma uit si pe la geamurile blocurilor. Cand-colo, chiar la usa blocului, tata tinea de usa ca sa pot intra. N-a venit curentul, acumulatorul de la interfon s-a epuizat si el, si riscam sa petrec o frumoasa noapte afara, la minus cateva grade.
Am intrat in casa, la lumina lampii, cu o puternica impresie ca am intrat intr-o pestera.. Peretii era mai negri ca oricand, cu tot tapetul alb de pe ei, o atmosfera apasatoare domnea in familie, o tristetze si o tacere subinteleasa. O asteptare incordata a ceva ce .... ne lipsea la toti.
Ce sa fac? Era ora 22.45. Cuplez acumulatorul la camera de filmat si, uite asa, prin reflectorul ei, aveam acum cea mai tare lanterna din casa! Bun, aveam lumina (o ticluisem mai repede decat cave-man-ul), dar, ce sa fac cu ea? Mi-a trecut prin cap sa iau o carte: asta ar fi o buna ocazie sa mai citesc si eu ceva, ca si-asa, cam de mult n-am mai consumat povesti scrise... Imediat, ca dupa un vis urat, m-am trezit: "Cum sa citesc? Esti nebun?!" (Probabil ca eram - o complicatie, o reactie adversa, cauzate de lipsa electricitatii)... Bun, acum vei citi. Vei citi 30-50, maxim 100 de pagini. Dar maine? Maine ce vei face, desteptule?!? Cand va fi curent, iti va mai arde tie de cartea aia ponosita si de varsta trecuta, in haremul modern, plin de tentantii? Si atunci de ce sa citesti? Doar ca sa omori timpul? Prostule!". M-am mai invartit putin in jurul cozii, incercam sa privesc lucrurile si dintr-o alta perspectiva: "Bun, Alex. Si-asa ai dormit doar 5 ore.. De amiaza n-ai dormit, ca ai fost cu colegii. Ai fost si la sport...Esti obosit, mai baiete! N-ar fi mai bine sa te culci tu, chiar daca e doar ora 23, sa prinzi si tu un somn bun? Sa recuperezi putzin, ma intelegi. Haide, stiu ca potzi. Uite, simtzi putzin pleoapele grele...Te pui in pat, e liniste, nu te deranjeaza nimic....si, in maxim 15 min adormi linistit... Haide...." . Cand sa ma pun in pat, vad o luminitza pe sub usa! Lumina in sufragerie! Tulai! Am uitat sa dau drumul la lumina la mine in camera, ca sa vad cand vine curentul! Crezusem ca intrerupatorul e pe on! Ies repede din camera, ca si copiii din filme, in dimineata de Craciun si am confirmarea minunii! Curentul venise de 5 min!
Rasuflu usurat si repede ma arunc si dau drumul calculator...
Criza se sfarsise. Aveam din nou electricitate. Viata putea continua...!
Pacaleli
Ce frumoasa, ce fascinanta, ce maiastra este publicitatea!
Tocmai eu care sunt, cum-necum, in domeniu, imi permit sa pun in cel mai figurativ mod cu putintza, laudele aduse advertising-ului
Nu e asa ca este un sentiment de-a dreptul placut ca, atunci cand te uiti la o emisiune la tv, (sa zicem un meci unde comentariul nu se distinge prea bine, decat daca dai sonorul mai tare), sa apara asa inopinat o pauza de reclame.. Stiti ce face sunetul televizorului, nu? BUBUIE! Urla televizorul la reclame, cat il tin boxele! Pai da, si mortzii sa auda mesajul publicitar! Dupa aproximarile mele, la reclame, televiziunile dau cu 25-50% sunetul mai tare. Adaugati si faptul ca, in general, spot-ul video beneficiaza de un fundal sonor net superior, cat mai muzical sau cu mai multzi basi si veti avea exact o atmosfera de discoteca.. Dar, exista telecomanda, sa dau mai incet... Si, daca tot folosesc telecomanda, de ce sa nu schimb canalul ? Nu stiu sigur, dar parca pe canalele de import pe care mai cutreier cand si cand, vezi Discovery, Eurosport, acest fenomen nu este tocmai atat de sesizabil... Asadar, chiar atat de smecheri sa fie doar romanii?
De fapt, pe cine cred ei ca pacalesc folosind trucurile acestea atat de ieftine? Sincer? Probabil ca pe multzi, altfel nu s-ar mai obosi sa le practice! Nu conteaza ca pe unul (ca mine) sau pe vreo cativa acest procedeu de judo psihologic ma scoate din sarite.. Important este ca marea masa a turmei ciuleste urechile, intoarce capul spre televizor (in caz ca era gata-gata sa adoarma, ca motzaia linistita pe o canapea). SA TREZIM POPORUL, CU TELEVIZORUL!
Pauzele de reclame sunt atat de indobitocitoare. Pai sa vedem: exista reclame cu linii de lux. Obiectele prezentate stralucesc in cele 100 de reflectoare montate prin studio. Daca pana si pateul (vezi Scandia) a ajuns sa fie pus intre reflectoare, sa luceasca precum un top-model, inseamna ca intr-adevar avem o problema. Sincer, cand il scotzi din cutie si nu arata asa lucios precum in reclame, ca o chelie, nu esti putin dezamagit? Dar ce, mai stii cum arata in reclame?
Si apoi, cand e vorba de mancare, invariabil mai cade, cu incetinitorul, cate o frunzulitza de ceva, pe-acolo, prin decor. O mana de deasupra camerei e ocupata si cu acest truc...Pai ce sugereaza asta?!? A venit toamna, sau ce??!
Apoi sunt reclamele acelea "cu feeling". A se vedea cele de la telefonia mobila. Romantism dus pana la induiosare, imagini surprinzatoare, o adevarata cavalcada de emotzii...O vezi o data, de doua ori si, cand sa strigi "ADJUDECAT!", iti dai seama ca, de fapt, totul e doar o afacere, mascata dupa o poveste ieftina (si neaparat, de import) cu sentimentele noastre.. Fiecare ne regasim macar intr-un gest din acel spot, macar ceva ne face sa ne identificam... Tiiii! Oare chiar asa de bine ne cunosc oamenii aia? Sau suntem noi niste robotzei prosti si repetitivi? Inainte de a cumpara produsul, cred ca ar trebui sa ne gandim mai atent la stocul nostru romantic, sa ne apucam sa schimbam putzin repertoriul. Sa cumparam noi sentimente, daca se poate.... Ar fi mai util, asta e clar! Povestea cu musculitza Vodafone; altminteri, o reclama perfecta. Imbinarea perfecta a tuturor procedeelor, mama tuturor sensibilitatilor.. Doar ca, daca va uitati mai atent, pe pieptul musculitzei, sta scris Vodafone. Ea, in pauzele de filmare a reclamei, vorbea la un telefon Vodafone, dupa turnarea spot-ului s-a dus la casieria Vodafone si si-a incasat onorariul si....ce e mai tragic pt ea, este ca nici macar n-a apucat sa-si vada productia pe tv! Murise chiar a doua zi! Gesturi ample, zambete largi, sclipiri de ochi.... Toate ni le servesc reclamele si noi le muscam, tocmai fiindca nu avem parte de asa ceva in viata noastra cotidiana. Pai nu este o falsa proiectie a realitatii noastre, proprii? Noi pe noi ne fentam, nu reclamele....
Apoi mai sunt reclamele stupide: cele cu chimicale - pasta de dintzi, detergentzi, articole de infrumusetzare... Aici povestea e simpla: Inainte -> Folosirea produsului -> Dupa. Cel putin cand vad cum detergentul minune curatza (pe calculator) panza aceea suprapatata, ma apuca pandaliile. Nu stiam ca in pauza de reclame se dau chestii SF! Toate pe acelasi tipic. Aceleasi sunete, aceleasi imagini, chiar si acelasi gen de maini! Pai, pentru ce toata zdroaba asta? Pentru ce atata disimulare? N-ar fi mai simplu sa fiti cinstiti cu privitorul? In loc de o prezumtzie de poveste, daca tot vreti sa-i spalati creierul, lasati imaginile deoparte, lasati sunetul, de asemenea, si scrieti in continuu pe ecran, in timp ce cititi: "Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona". Cred ca rezultatele ar fi identice cu cele de acum... Dar macar n-ar mai fi fenta ieftina!
Reclamele la masini? Drumuri ca-n palma, zgarie nori, strazi urbane pustii! Idealizare! As vrea sa vad Dacia prezentandu-si masina in aglomeratie. Cum porneste, ce usor e sa bagi intr-a-ntaia, cum pune frana, cum se strecoara de pe o banda pe alta! Ce aventura off road? Mai bine sa-i aud claxonul, sa vad cum accelereaza pe galben sau cum pune frana, in 2 m, cand cel din fatza se opreste brusc...
Oare chiar avem nevoie de povesti de oameni mari? Pentru ce toate procedeele astea? Mie, cel putzin, nu fac decat sa-mi arate, prin contrastul cu viata perfecta din reclame, cat de imperfecta, cat de departe de perfectiune (chiar) este cotidianul nostru.
Singurul (sau oricum, printre putzinii) care merita pana la un punct mentzionat ca exemplu pozitiv ar fi Naumovici. Macar are un umor demn de filmele sociale romanesti...
Asadar, cinste celor care fac reclame pur seci, la obiect: produs-pretz-avantaj. Fara impopotzonari, fara alte aberatii. Doar informare si, eventual, prin multitudinea de repetari, nitzica spalare de creier...Restul, pacaleli ieftine! Si, sa nu uitam: si advertiserii se impusca, nu-i asa? (adica, pana si ei sunt consumatori).
Tocmai eu care sunt, cum-necum, in domeniu, imi permit sa pun in cel mai figurativ mod cu putintza, laudele aduse advertising-ului
Nu e asa ca este un sentiment de-a dreptul placut ca, atunci cand te uiti la o emisiune la tv, (sa zicem un meci unde comentariul nu se distinge prea bine, decat daca dai sonorul mai tare), sa apara asa inopinat o pauza de reclame.. Stiti ce face sunetul televizorului, nu? BUBUIE! Urla televizorul la reclame, cat il tin boxele! Pai da, si mortzii sa auda mesajul publicitar! Dupa aproximarile mele, la reclame, televiziunile dau cu 25-50% sunetul mai tare. Adaugati si faptul ca, in general, spot-ul video beneficiaza de un fundal sonor net superior, cat mai muzical sau cu mai multzi basi si veti avea exact o atmosfera de discoteca.. Dar, exista telecomanda, sa dau mai incet... Si, daca tot folosesc telecomanda, de ce sa nu schimb canalul ? Nu stiu sigur, dar parca pe canalele de import pe care mai cutreier cand si cand, vezi Discovery, Eurosport, acest fenomen nu este tocmai atat de sesizabil... Asadar, chiar atat de smecheri sa fie doar romanii?
De fapt, pe cine cred ei ca pacalesc folosind trucurile acestea atat de ieftine? Sincer? Probabil ca pe multzi, altfel nu s-ar mai obosi sa le practice! Nu conteaza ca pe unul (ca mine) sau pe vreo cativa acest procedeu de judo psihologic ma scoate din sarite.. Important este ca marea masa a turmei ciuleste urechile, intoarce capul spre televizor (in caz ca era gata-gata sa adoarma, ca motzaia linistita pe o canapea). SA TREZIM POPORUL, CU TELEVIZORUL!
Pauzele de reclame sunt atat de indobitocitoare. Pai sa vedem: exista reclame cu linii de lux. Obiectele prezentate stralucesc in cele 100 de reflectoare montate prin studio. Daca pana si pateul (vezi Scandia) a ajuns sa fie pus intre reflectoare, sa luceasca precum un top-model, inseamna ca intr-adevar avem o problema. Sincer, cand il scotzi din cutie si nu arata asa lucios precum in reclame, ca o chelie, nu esti putin dezamagit? Dar ce, mai stii cum arata in reclame?
Si apoi, cand e vorba de mancare, invariabil mai cade, cu incetinitorul, cate o frunzulitza de ceva, pe-acolo, prin decor. O mana de deasupra camerei e ocupata si cu acest truc...Pai ce sugereaza asta?!? A venit toamna, sau ce??!
Apoi sunt reclamele acelea "cu feeling". A se vedea cele de la telefonia mobila. Romantism dus pana la induiosare, imagini surprinzatoare, o adevarata cavalcada de emotzii...O vezi o data, de doua ori si, cand sa strigi "ADJUDECAT!", iti dai seama ca, de fapt, totul e doar o afacere, mascata dupa o poveste ieftina (si neaparat, de import) cu sentimentele noastre.. Fiecare ne regasim macar intr-un gest din acel spot, macar ceva ne face sa ne identificam... Tiiii! Oare chiar asa de bine ne cunosc oamenii aia? Sau suntem noi niste robotzei prosti si repetitivi? Inainte de a cumpara produsul, cred ca ar trebui sa ne gandim mai atent la stocul nostru romantic, sa ne apucam sa schimbam putzin repertoriul. Sa cumparam noi sentimente, daca se poate.... Ar fi mai util, asta e clar! Povestea cu musculitza Vodafone; altminteri, o reclama perfecta. Imbinarea perfecta a tuturor procedeelor, mama tuturor sensibilitatilor.. Doar ca, daca va uitati mai atent, pe pieptul musculitzei, sta scris Vodafone. Ea, in pauzele de filmare a reclamei, vorbea la un telefon Vodafone, dupa turnarea spot-ului s-a dus la casieria Vodafone si si-a incasat onorariul si....ce e mai tragic pt ea, este ca nici macar n-a apucat sa-si vada productia pe tv! Murise chiar a doua zi! Gesturi ample, zambete largi, sclipiri de ochi.... Toate ni le servesc reclamele si noi le muscam, tocmai fiindca nu avem parte de asa ceva in viata noastra cotidiana. Pai nu este o falsa proiectie a realitatii noastre, proprii? Noi pe noi ne fentam, nu reclamele....
Apoi mai sunt reclamele stupide: cele cu chimicale - pasta de dintzi, detergentzi, articole de infrumusetzare... Aici povestea e simpla: Inainte -> Folosirea produsului -> Dupa. Cel putin cand vad cum detergentul minune curatza (pe calculator) panza aceea suprapatata, ma apuca pandaliile. Nu stiam ca in pauza de reclame se dau chestii SF! Toate pe acelasi tipic. Aceleasi sunete, aceleasi imagini, chiar si acelasi gen de maini! Pai, pentru ce toata zdroaba asta? Pentru ce atata disimulare? N-ar fi mai simplu sa fiti cinstiti cu privitorul? In loc de o prezumtzie de poveste, daca tot vreti sa-i spalati creierul, lasati imaginile deoparte, lasati sunetul, de asemenea, si scrieti in continuu pe ecran, in timp ce cititi: "Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona,Bona". Cred ca rezultatele ar fi identice cu cele de acum... Dar macar n-ar mai fi fenta ieftina!
Reclamele la masini? Drumuri ca-n palma, zgarie nori, strazi urbane pustii! Idealizare! As vrea sa vad Dacia prezentandu-si masina in aglomeratie. Cum porneste, ce usor e sa bagi intr-a-ntaia, cum pune frana, cum se strecoara de pe o banda pe alta! Ce aventura off road? Mai bine sa-i aud claxonul, sa vad cum accelereaza pe galben sau cum pune frana, in 2 m, cand cel din fatza se opreste brusc...
Oare chiar avem nevoie de povesti de oameni mari? Pentru ce toate procedeele astea? Mie, cel putzin, nu fac decat sa-mi arate, prin contrastul cu viata perfecta din reclame, cat de imperfecta, cat de departe de perfectiune (chiar) este cotidianul nostru.
Singurul (sau oricum, printre putzinii) care merita pana la un punct mentzionat ca exemplu pozitiv ar fi Naumovici. Macar are un umor demn de filmele sociale romanesti...
Asadar, cinste celor care fac reclame pur seci, la obiect: produs-pretz-avantaj. Fara impopotzonari, fara alte aberatii. Doar informare si, eventual, prin multitudinea de repetari, nitzica spalare de creier...Restul, pacaleli ieftine! Si, sa nu uitam: si advertiserii se impusca, nu-i asa? (adica, pana si ei sunt consumatori).
Doar
..."Doar 3,5 lei un hamburger la Mc Donald's", spune o reclama la TV. O nimica toata, ca doar de aia se minimalizeaza cu "doar". Dai 3,5 RON (pe care multi nici nu si-i permit) si primesti o portie extra...gretoasa de carne chinuita si frecata pana si-a pierdut gustul, inecata si imbatata in tot felul de sucuri grase. Dar e ieftin, nu? Aproape gratis!
... "Doar 9900 euro, pret CIP" se spune la reclamele la masini. Pai da, "doar", fiindca toata lumea are 9900 euro, ca sa-i arunce pe o chestie cu 4 roti, pret la care de cele mai multe ori ti se da doar (doar la doar trage) caroserie, volan si 1-2 chestiuni cu initiale, din multitudinea de dotari. "Doar" e poate pentru valoarea inestimabila a masinii, un pret acum redus cu trei sferturi. Chiar si cu acel "doar", sunt doar in proportie de 110% alte masini mai bune, doar sa te interesezi putin, tu, cumparatorul. E doar o pacaleala? Doar-doar vor mai vinde si ei ceva acum, de fapt DOAR asta e intelesul.
...."Doar ceva te rog", mi s-a spus adeseori, ca si cum as fi putut fi rugat totul si imi facea mie o reducere fiindca ma ruga DOAR o particica. Si, nu stiu cum se face, dar de fiecare data acea rugaminte deschidea un lung sir de doar-uri.
"Doar-ul" defineste momentul si fiinta umana. Defineste disperarea momentului in care esti nevoit sa alergi dintr-o multitudine de variante pe una singura, cea mai importanta. Defineste si fiinta umana, "jmecheria" ei; odata trecut momentul si "doar"-ul cu siguranta va fi invocat imediat, in alta ipostaza. Doar e mana dreapta a lacomiei noastre. Nu societatea in care traim este "de consum" ci noi suntem. Mereu am cautat mai mult, mereu doar un mic plus la ceea ce avem.
Doar sa intru la liceu, mi-am dorit. Apoi doar sa trec de BAC-ul acela inuman. Facultate, serviciu, munca, imprejurari mai grele, mici cumparaturi - pe toate le-am amortit cu "Doar-exin" servit in doza absolut necesara. Doar sa iubesc si sa fiu iubit, am zis mai la urma. Acum am primit si asta. Acesta a fost cadoul pentru acest an, aceasta a fost minunea mea de Craciun. Acum e timpul sa mai zic inca un "doar": Doar sa pot pastra ceea ce am primit!
... "Doar 9900 euro, pret CIP" se spune la reclamele la masini. Pai da, "doar", fiindca toata lumea are 9900 euro, ca sa-i arunce pe o chestie cu 4 roti, pret la care de cele mai multe ori ti se da doar (doar la doar trage) caroserie, volan si 1-2 chestiuni cu initiale, din multitudinea de dotari. "Doar" e poate pentru valoarea inestimabila a masinii, un pret acum redus cu trei sferturi. Chiar si cu acel "doar", sunt doar in proportie de 110% alte masini mai bune, doar sa te interesezi putin, tu, cumparatorul. E doar o pacaleala? Doar-doar vor mai vinde si ei ceva acum, de fapt DOAR asta e intelesul.
...."Doar ceva te rog", mi s-a spus adeseori, ca si cum as fi putut fi rugat totul si imi facea mie o reducere fiindca ma ruga DOAR o particica. Si, nu stiu cum se face, dar de fiecare data acea rugaminte deschidea un lung sir de doar-uri.
"Doar-ul" defineste momentul si fiinta umana. Defineste disperarea momentului in care esti nevoit sa alergi dintr-o multitudine de variante pe una singura, cea mai importanta. Defineste si fiinta umana, "jmecheria" ei; odata trecut momentul si "doar"-ul cu siguranta va fi invocat imediat, in alta ipostaza. Doar e mana dreapta a lacomiei noastre. Nu societatea in care traim este "de consum" ci noi suntem. Mereu am cautat mai mult, mereu doar un mic plus la ceea ce avem.
Doar sa intru la liceu, mi-am dorit. Apoi doar sa trec de BAC-ul acela inuman. Facultate, serviciu, munca, imprejurari mai grele, mici cumparaturi - pe toate le-am amortit cu "Doar-exin" servit in doza absolut necesara. Doar sa iubesc si sa fiu iubit, am zis mai la urma. Acum am primit si asta. Acesta a fost cadoul pentru acest an, aceasta a fost minunea mea de Craciun. Acum e timpul sa mai zic inca un "doar": Doar sa pot pastra ceea ce am primit!
500 g de Mos Craciun
Asa cum Craciunul imi pare cea mai importanta zi a anului, tot asa zilele dinaintea lui imi sunt insuportabile. E acea frenezie innebunitoare a tuturor de a se incadra in atmosfera, de a se pregati cat mai complet pentru momentul care din pacate dureaza atat de putin.
Niciodata parca n-am crezut ca o parcare cat vezi cu ochii se poate umple pana la refuz intr-o duminica, la o ora la care oamenii de obicei iau masa in familie. Niciodata n-as fi crezut ca la ora 1 noaptea, in programul special de sarbatori al unui hypermarket voi sta la coada 40 de min, la casa. Probabil ca tine de magia Craciunului faptul ca toate aceste lucruri incredibile s-au indeplinit. Sarbatori in care cerul se cazneste sa ne dea o zapada. Probabil ca n-o meritam, nici nu stiu daca cineva si-o doreste de fapt.. Parca toti oamenii sunt decuplati de la starea lor naturala.
In aceasta perioada totul este fie pur mercantil, fie robotic. Ma uitam la cumparaturi cum ca animale de prada cumparatorii scrutau in departare raioanele cautate. Chiar daca erai langa ei nu te mai observau. Erau doar ei si gandurile lor. In forfota generala trebuia sa ai grija sa nu dea cineva peste tine. In stanga trecea un trenulet de carucioare de cumparaturi, pline, precum corabiile britanice intorcandu-se din India. In dreapta, la rafturi, ca o haita de hiene, cativa clienti scormoneau printre articole, in cautarea culorii, formei si pretului dorit. Ca intr-o strunga, toata gloata se strangea la casierie unde se lasau cuminti mulsi de bani.
Cred ca Mos Craciun daca ar exista si-ar pune mainile in cap privind tambalaul acesta fara cap si coada.
Cand doi cunoscuti se mai intalneau cumva accidental, schimbau 2-3 vorbe grabiti, ceva ponturi de cumparaturi si, apoi se salutau grabiti, aruncandu-si, parca peste umar, urarea "Sarbatori Fericite!". O urare care a ajuns sa fie degradata la statutul de salut.
Sarbatorile Fericite chiar pot fi cumparate? Vazand toata agitatia asta cred ca asta se urmareste. Lumea isi fac surplusuri de provizii (in caz ca...), cadourile sunt date acum tocmai fiindca lipseste acest obicei in restul anului, casa trebuie curatata, intoarsa pe dos si scuturata bine de tot, de parca in rest ar fi o cocina. Cand iesi la liman, in ajunul Craciunului parca esti un naufragiat ajuns in cele din urma la mal. Te tarai pe tarm aproape lesinat si cand deschizi ochii Craciunul a trecut.
Reteta Craciunului contine tot mai rar zambete, vorbe frumoase, colinde. Colindele acum sunt doar jingle bell-uri englezesti auzite in toate formele posibile, dar cel mai des de la instalatiile de brad si celulare. Zambetele sunt mai mult de protocol iar vorbele frumoase, cu care esti invadat in sms-uri inainte de Craciun sunt doar un "best of" al colectiilor de pe net. De ce luam asa de usor aceste neo-obiceiuri?
Cautati-i doar pe cei dragi, pe cei foarte apropiati voua. Compactati-va toata afectiunea si vorbele frumoase doar pentru ei. Ceilalti nu au de ce sa se simta neglijati, fiindca ar trebui si ei, la randul lor sa faca acelasi lucru. Nu inseamna ca daca nu-i spun cuiva "Sarbatori Fericite!" nu i le doresc. Doar ca nu are rost sa facem atatea lucruri doar de fatada. Incercati sa cantati si ceva colinde (cati mai fac asta, doar de dragul momentului, fara un alt motiv special?). Bradul lasati-l sa traiasca, impodibiti doar casa cu ceva ornamente si asteptati momentul magnific cand afara va incepe sa ninga curat. Lasati sa traiasca tihna sarbatorilor, nu doar gafaiala de dupa pregatiri. Craciunul nu trebuie pregatit ca o intalnire la nivel inalt. Craciunul e in primul rand de trait, vine oricum, deci e de primit din neant, ca de la un Mos Craciun invizibil, nu de cumparat!
Bucurati-va!
Niciodata parca n-am crezut ca o parcare cat vezi cu ochii se poate umple pana la refuz intr-o duminica, la o ora la care oamenii de obicei iau masa in familie. Niciodata n-as fi crezut ca la ora 1 noaptea, in programul special de sarbatori al unui hypermarket voi sta la coada 40 de min, la casa. Probabil ca tine de magia Craciunului faptul ca toate aceste lucruri incredibile s-au indeplinit. Sarbatori in care cerul se cazneste sa ne dea o zapada. Probabil ca n-o meritam, nici nu stiu daca cineva si-o doreste de fapt.. Parca toti oamenii sunt decuplati de la starea lor naturala.
In aceasta perioada totul este fie pur mercantil, fie robotic. Ma uitam la cumparaturi cum ca animale de prada cumparatorii scrutau in departare raioanele cautate. Chiar daca erai langa ei nu te mai observau. Erau doar ei si gandurile lor. In forfota generala trebuia sa ai grija sa nu dea cineva peste tine. In stanga trecea un trenulet de carucioare de cumparaturi, pline, precum corabiile britanice intorcandu-se din India. In dreapta, la rafturi, ca o haita de hiene, cativa clienti scormoneau printre articole, in cautarea culorii, formei si pretului dorit. Ca intr-o strunga, toata gloata se strangea la casierie unde se lasau cuminti mulsi de bani.
Cred ca Mos Craciun daca ar exista si-ar pune mainile in cap privind tambalaul acesta fara cap si coada.
Cand doi cunoscuti se mai intalneau cumva accidental, schimbau 2-3 vorbe grabiti, ceva ponturi de cumparaturi si, apoi se salutau grabiti, aruncandu-si, parca peste umar, urarea "Sarbatori Fericite!". O urare care a ajuns sa fie degradata la statutul de salut.
Sarbatorile Fericite chiar pot fi cumparate? Vazand toata agitatia asta cred ca asta se urmareste. Lumea isi fac surplusuri de provizii (in caz ca...), cadourile sunt date acum tocmai fiindca lipseste acest obicei in restul anului, casa trebuie curatata, intoarsa pe dos si scuturata bine de tot, de parca in rest ar fi o cocina. Cand iesi la liman, in ajunul Craciunului parca esti un naufragiat ajuns in cele din urma la mal. Te tarai pe tarm aproape lesinat si cand deschizi ochii Craciunul a trecut.
Reteta Craciunului contine tot mai rar zambete, vorbe frumoase, colinde. Colindele acum sunt doar jingle bell-uri englezesti auzite in toate formele posibile, dar cel mai des de la instalatiile de brad si celulare. Zambetele sunt mai mult de protocol iar vorbele frumoase, cu care esti invadat in sms-uri inainte de Craciun sunt doar un "best of" al colectiilor de pe net. De ce luam asa de usor aceste neo-obiceiuri?
Cautati-i doar pe cei dragi, pe cei foarte apropiati voua. Compactati-va toata afectiunea si vorbele frumoase doar pentru ei. Ceilalti nu au de ce sa se simta neglijati, fiindca ar trebui si ei, la randul lor sa faca acelasi lucru. Nu inseamna ca daca nu-i spun cuiva "Sarbatori Fericite!" nu i le doresc. Doar ca nu are rost sa facem atatea lucruri doar de fatada. Incercati sa cantati si ceva colinde (cati mai fac asta, doar de dragul momentului, fara un alt motiv special?). Bradul lasati-l sa traiasca, impodibiti doar casa cu ceva ornamente si asteptati momentul magnific cand afara va incepe sa ninga curat. Lasati sa traiasca tihna sarbatorilor, nu doar gafaiala de dupa pregatiri. Craciunul nu trebuie pregatit ca o intalnire la nivel inalt. Craciunul e in primul rand de trait, vine oricum, deci e de primit din neant, ca de la un Mos Craciun invizibil, nu de cumparat!
Bucurati-va!
22
19 ani au trecut de cand ne definim ca liberi. "Liberi", "democrati", "anti-comunisti", "europeni", spuneti-i cum vreti. De ce nevoia de autodefinire? Stim prea bine cine si ce suntem, avem nevoie de etichete?
Da, avem! In lumea aceasta libera, democrata si pseudo-europeana etichetele sunt cele care ne legitimeaza. Avem diplome, avem atestate, vrem recunoasterea tuturor...Tocmai fiindca noi nu ne-o putem da, noua insine. Fugim mereu de umbra noastra, o renegam ca pe un copil nelegitim.
Prima noastra umbra este chiar cea a aparitiei noastre, a trezirii din ceea ce a fost comunismul. Sunt 19 ani si, in afara de comemorari, ca aniversari triste si tacute n-am fost in stare sa facem nimic. Clipa care pentru alte popoare vecine inseamna bucuria eliberarii, a schimbarii pentru noi este mereu doar un moment de reculegere ce nu se mai sfarseste. Sigur, au fost morti - trebuie amintiti, trebuie cinstiti cu respectul nostru. Insa, tot mai mult in constiinta noastra ramane doar amintirea acelui macel si nu mai e loc de nimic altceva. Nici n-ar avea ce altceva sa mai fie. Nimic din celelalte nu sunt dobandite. Sunt aproape doua decenii de atunci si niciun vinovat nu a fost pedepsit. Mortii de atunci au ajuns sa fie doar victimele colaterale ale unui spectacol jalnic, umilitor pentru un eveniment care va intra in istoria noastra..Teroristii au ramas cel putin la fel de misteriosi ca si atunci, ca o poveste cu extraterestri de prost gust. Ba, mai mult, exista tot mai mult credinta (indreptatita) ca aceasi dinainte au ajuns sa ne conduca acum. Asadar, cum am putea ridica noi capul din pamant in aceasta zi de 22 decembrie?
Daca 1 decembrie ar trebui sa fie ziua mandriei nationale, tot asa, acest 22 decembrie ar trebui sa fie ziua rusinii nationale. Ziua in care romanii au tradat pe romani, doar pentru a ajunge la carma unei corabii ce pentru 2 secunde a fost in deriva. Ziua in care au trebuit omorati oameni, intr-o clara conspiratie pregatita cu atentie, doar pentru a tulbura trezirea noastra la
democratie. Initiatii, cei care aveau mintea limpede, care stiau scenariul, aceia s-au urcat lesne la conducere in deruta generala si in spaima gloantelor.
Ceea ce trebuia sa fie o eliberare a fost de fapt un schimb de stafeta, o lasitate ce ne va sta mereu pe blazonul democratiei noastre. Nu suntem deci cu nimic mai anti-comunisti azi decat ieri. Libertatea o avem, ne putem spune opiniile, dar ne lipseste puterea de a le si face auzite. Democrati am fost doar cata vreme ne-a starnit interesul. Primii 2-3 ani, primele alegeri am fost cetateni ai democratiei. Pe urma a inceput acea letargie in care ne adancim mai mereu. Azi mergem la vot aprox. 40%, din care, daca sunt 25% in cunostinta de cauza despre ceea ce voteaza de fapt e mare lucru.
Urmarea este foarte simpla: Avem politica si conducatorii pe care-i meritam. Ziceam mai devreme de 1 decembrie. Anul acesta am avut si eu curiozitatea de a ajunge la Alba Iulia de 1 decembrie. Aniversarea a 90 de ani de la Unirea a avut nesansa de a fi eclipsata si precedata de o zi nationala mai importanta: cea a alegerilor. Ce ne-a servit Capitala Unirii in consecinta, noua, miilor de oameni veniti de prin toata tara (si tot Ardealul)? O parada militara ce s-a rezumat la 10 minute de defilare. 3 batalioane care au mers in susul si apoi in josul bulevardului. Apoi exact 3 avioane de lupta au trecut peste cei prezenti la manifestare, urmate mai tarziu de 3 elicoptere. Si apoi parada costumelor populare, la care deja oamenii rupsesera randurile indreptandu-se spre tarabele cu mici si bere, cu sarmale sau spre a se poza unii pe altii (caci altceva nu era nimic de observat). Nimic inaltator, nimic care sa te faca sa te simti mai roman decat erai cu o zi inainte. Sentimentul ca ai asistat la ceva care trebuia bifat...Si-atat.. De ce aceasta sarbatoare la pret redus? Simplu: niciun politican de la Bucuresti n-a onorat cu prezenta. A conduce Romania, a face jocuri politice pe seama celor ce ti-au dat votul in alb e mult mai important decat a-ti cinsti tara. Ma gandeam cum isi sarbatoresc francezii ziua nationala si cum o terfelim noi si ma gandesc daca meritam a ne numi natie.
22 e momentul in care aniversam de fapt rotirea de cadre. Momentul in care noi, cei acum revoltati de starea de fapte ne dam seama cat de mult putem conta unii pe altii, cata incredere putem avea in cei care ne conduc, in Justitie, in Armata (singurii care au tras atunci au fost cei de la Armata) si cat de greu ne-am putea coagula unii cu altii. Singurul moment cu adevarat democratic ce a urmat Revolutiei a fost Fenomenul Piata Universitatii, innabusit cu grija si fara scapare de catre autoritati. Unul dintre ei era revoltat azi de ouale ce le-a incasat la comemorarea Revolutiei, considera gestul un sacrilegiu. Oare cat de fatarnic poate fi un individ, cat de mult se poate minti pe sine insusi? Daca nici batranetea nu il impaca pe sine insusi pe Iliescu, nu il face sa se spovedeasca si impartaseasca macar partial inseamna ca merita intr-adevar a fi numit succesor de Ceausescu.
Nu facem nimic pentru a schimba momentul 22 fiindca ne complacem asa cum suntem. Nu mai avem idealuri, nu mai credem in ele. Acum avem Revolutiile noastre individuale, la sold sau in rate... Revolutia adevarata n-a avut de fapt loc niciodata. Ea ar fi trebuit sa aiba loc in constiinta noastra...
Da, avem! In lumea aceasta libera, democrata si pseudo-europeana etichetele sunt cele care ne legitimeaza. Avem diplome, avem atestate, vrem recunoasterea tuturor...Tocmai fiindca noi nu ne-o putem da, noua insine. Fugim mereu de umbra noastra, o renegam ca pe un copil nelegitim.
Prima noastra umbra este chiar cea a aparitiei noastre, a trezirii din ceea ce a fost comunismul. Sunt 19 ani si, in afara de comemorari, ca aniversari triste si tacute n-am fost in stare sa facem nimic. Clipa care pentru alte popoare vecine inseamna bucuria eliberarii, a schimbarii pentru noi este mereu doar un moment de reculegere ce nu se mai sfarseste. Sigur, au fost morti - trebuie amintiti, trebuie cinstiti cu respectul nostru. Insa, tot mai mult in constiinta noastra ramane doar amintirea acelui macel si nu mai e loc de nimic altceva. Nici n-ar avea ce altceva sa mai fie. Nimic din celelalte nu sunt dobandite. Sunt aproape doua decenii de atunci si niciun vinovat nu a fost pedepsit. Mortii de atunci au ajuns sa fie doar victimele colaterale ale unui spectacol jalnic, umilitor pentru un eveniment care va intra in istoria noastra..Teroristii au ramas cel putin la fel de misteriosi ca si atunci, ca o poveste cu extraterestri de prost gust. Ba, mai mult, exista tot mai mult credinta (indreptatita) ca aceasi dinainte au ajuns sa ne conduca acum. Asadar, cum am putea ridica noi capul din pamant in aceasta zi de 22 decembrie?
Daca 1 decembrie ar trebui sa fie ziua mandriei nationale, tot asa, acest 22 decembrie ar trebui sa fie ziua rusinii nationale. Ziua in care romanii au tradat pe romani, doar pentru a ajunge la carma unei corabii ce pentru 2 secunde a fost in deriva. Ziua in care au trebuit omorati oameni, intr-o clara conspiratie pregatita cu atentie, doar pentru a tulbura trezirea noastra la
democratie. Initiatii, cei care aveau mintea limpede, care stiau scenariul, aceia s-au urcat lesne la conducere in deruta generala si in spaima gloantelor.
Ceea ce trebuia sa fie o eliberare a fost de fapt un schimb de stafeta, o lasitate ce ne va sta mereu pe blazonul democratiei noastre. Nu suntem deci cu nimic mai anti-comunisti azi decat ieri. Libertatea o avem, ne putem spune opiniile, dar ne lipseste puterea de a le si face auzite. Democrati am fost doar cata vreme ne-a starnit interesul. Primii 2-3 ani, primele alegeri am fost cetateni ai democratiei. Pe urma a inceput acea letargie in care ne adancim mai mereu. Azi mergem la vot aprox. 40%, din care, daca sunt 25% in cunostinta de cauza despre ceea ce voteaza de fapt e mare lucru.
Urmarea este foarte simpla: Avem politica si conducatorii pe care-i meritam. Ziceam mai devreme de 1 decembrie. Anul acesta am avut si eu curiozitatea de a ajunge la Alba Iulia de 1 decembrie. Aniversarea a 90 de ani de la Unirea a avut nesansa de a fi eclipsata si precedata de o zi nationala mai importanta: cea a alegerilor. Ce ne-a servit Capitala Unirii in consecinta, noua, miilor de oameni veniti de prin toata tara (si tot Ardealul)? O parada militara ce s-a rezumat la 10 minute de defilare. 3 batalioane care au mers in susul si apoi in josul bulevardului. Apoi exact 3 avioane de lupta au trecut peste cei prezenti la manifestare, urmate mai tarziu de 3 elicoptere. Si apoi parada costumelor populare, la care deja oamenii rupsesera randurile indreptandu-se spre tarabele cu mici si bere, cu sarmale sau spre a se poza unii pe altii (caci altceva nu era nimic de observat). Nimic inaltator, nimic care sa te faca sa te simti mai roman decat erai cu o zi inainte. Sentimentul ca ai asistat la ceva care trebuia bifat...Si-atat.. De ce aceasta sarbatoare la pret redus? Simplu: niciun politican de la Bucuresti n-a onorat cu prezenta. A conduce Romania, a face jocuri politice pe seama celor ce ti-au dat votul in alb e mult mai important decat a-ti cinsti tara. Ma gandeam cum isi sarbatoresc francezii ziua nationala si cum o terfelim noi si ma gandesc daca meritam a ne numi natie.
22 e momentul in care aniversam de fapt rotirea de cadre. Momentul in care noi, cei acum revoltati de starea de fapte ne dam seama cat de mult putem conta unii pe altii, cata incredere putem avea in cei care ne conduc, in Justitie, in Armata (singurii care au tras atunci au fost cei de la Armata) si cat de greu ne-am putea coagula unii cu altii. Singurul moment cu adevarat democratic ce a urmat Revolutiei a fost Fenomenul Piata Universitatii, innabusit cu grija si fara scapare de catre autoritati. Unul dintre ei era revoltat azi de ouale ce le-a incasat la comemorarea Revolutiei, considera gestul un sacrilegiu. Oare cat de fatarnic poate fi un individ, cat de mult se poate minti pe sine insusi? Daca nici batranetea nu il impaca pe sine insusi pe Iliescu, nu il face sa se spovedeasca si impartaseasca macar partial inseamna ca merita intr-adevar a fi numit succesor de Ceausescu.
Nu facem nimic pentru a schimba momentul 22 fiindca ne complacem asa cum suntem. Nu mai avem idealuri, nu mai credem in ele. Acum avem Revolutiile noastre individuale, la sold sau in rate... Revolutia adevarata n-a avut de fapt loc niciodata. Ea ar fi trebuit sa aiba loc in constiinta noastra...
Luna lui Pinocchio
Inca un pic si se termina frenezia electorala. Sincer, voi ati inteles ceva din tot ce s-a zis in jurul vostru in ultima luna?
Cei care au urmarit scena politica constant sunt absolut sigur ca erau decisi deja cu cine vor merge. Ceilalti, aveau minime simpatii, in functie de coloristica, ranjete, vorbe de duh si ocara... Si atunci la ce bun toata aceasta mascarada electorala?
S-au dat de toate: fluturasi, stegulete, calendare, pixuri, sepci, cani, portocale, pungi de alimente... lista ramane deschisa. Astea sunt doar cele vazute de mine si pe cateva le inteleg. Dar atunci cand dai o punga si inauntru gasesti portocale cu un abtibild "Votati Stirbet" ce sa intelegi? Care e noima acelui cadou? O promisiune? "Voi face 100.000 km patrati de livezi de portocali in judet!". Pai si atunci? E doar o forma josnica de spaga electorala cum au fost multe altele in acest rastimp.
Sa-mi explice cineva si mie: cum poate o campanie pentru un deputat sa coste, sa zicem vreo minim 30.000 Euro? Da, cam la atata se ajunge, tinand cont de afisajul outdoor, fluturasi, distributie, telefoane si staff de campanie, cumparari de voturi s.a.m.d. Bun: acum sa calculam ca un deputat castiga 2000-3000 de euro pe luna (cu toate comisiile si tot ce mai vine). Practic, un an intreg saracul nu mai mananca nimic, nu mai cumpara cadouri, doar pune la loc banii cheltuiti in campanie. Serios? Cea mai proasta afacere, gandindu-ne ca multi dintre ei castiga mult mai mult la actualul loc de munca. E clar ca lumina zilei ca miza e cu totul alta. De dupa fetele si declaratiile lor mincinoase, de fapt, ravnesc la adevaratul os: puterea.
Ma uitam la promisiuni. "Fac biserici, fac curatenie in Sibiu"..Atunci de ce nu a candidat la Primarie, caci asta e treaba Primarului?! Aceiasi extraordinara persoana mai avea la activ inca 4 ani de reprezentare a Sibiului in Parlament. Cum poate sa vina si sa promita ceva acum? Nu era mai simplu sa vina si sa spuna ce a realizat pentru oras? Sfanta ignoranta a celor multi, ce binevenita esti pentru asemenea lichele!
Toti au promis; nu cred ca a mai ramas ceva nepromis. Nimeni insa n-a spus: "nu promit nimic, doar incerc. Sunt in primul rand onest!". Politica sinceritatii nu s-a inventat inca. Dar se pare ca, asemeni unor fete mari si noi, alegatorii, dorim asta. Suntem ca niste fete mari si proaste: ne place sa fim mintiti frumos!
Pentru minciuna nu sunt de blamat atat de mult autorii ci cei care o inghit, credulii. Am fost pacaliti de atatea ori incat ar trebui vreodata sa gandim si noi ceva. Altfel suntem doar niste oi in strunga.
CEL MAI IMPORTANT: de ce trebuie sa existe campanie electorala? De ce trebuie sa dureze exact o luna, exact in ajun? La cate nebunii am vazut in aceasta luna, la cate incalcari de deontologie politica, de onoare, de lege, cred ca n-ar fi fost un pacat prea mare daca am fi avut panouri cu candidati de la inceputul anului, daca chiar si actualii parlamentari de Sibiu ar fi facut campanie, cu 2 ani inainte de alegeri. Sa-i fi vazut atunci ce-ar fi avut de zis: ori "fac asta acum" ori "in mandatul viitor voi face...." Cred ca, de fapt, campania electorala e doar o intelegere tacita a clasei electorale, un gentlemen agreement ca sa nu se forteze prea tare: "o proba de 100 de clipe promisiuni-viteza plat" si ...gata.
Cei care au urmarit scena politica constant sunt absolut sigur ca erau decisi deja cu cine vor merge. Ceilalti, aveau minime simpatii, in functie de coloristica, ranjete, vorbe de duh si ocara... Si atunci la ce bun toata aceasta mascarada electorala?
S-au dat de toate: fluturasi, stegulete, calendare, pixuri, sepci, cani, portocale, pungi de alimente... lista ramane deschisa. Astea sunt doar cele vazute de mine si pe cateva le inteleg. Dar atunci cand dai o punga si inauntru gasesti portocale cu un abtibild "Votati Stirbet" ce sa intelegi? Care e noima acelui cadou? O promisiune? "Voi face 100.000 km patrati de livezi de portocali in judet!". Pai si atunci? E doar o forma josnica de spaga electorala cum au fost multe altele in acest rastimp.
Sa-mi explice cineva si mie: cum poate o campanie pentru un deputat sa coste, sa zicem vreo minim 30.000 Euro? Da, cam la atata se ajunge, tinand cont de afisajul outdoor, fluturasi, distributie, telefoane si staff de campanie, cumparari de voturi s.a.m.d. Bun: acum sa calculam ca un deputat castiga 2000-3000 de euro pe luna (cu toate comisiile si tot ce mai vine). Practic, un an intreg saracul nu mai mananca nimic, nu mai cumpara cadouri, doar pune la loc banii cheltuiti in campanie. Serios? Cea mai proasta afacere, gandindu-ne ca multi dintre ei castiga mult mai mult la actualul loc de munca. E clar ca lumina zilei ca miza e cu totul alta. De dupa fetele si declaratiile lor mincinoase, de fapt, ravnesc la adevaratul os: puterea.
Ma uitam la promisiuni. "Fac biserici, fac curatenie in Sibiu"..Atunci de ce nu a candidat la Primarie, caci asta e treaba Primarului?! Aceiasi extraordinara persoana mai avea la activ inca 4 ani de reprezentare a Sibiului in Parlament. Cum poate sa vina si sa promita ceva acum? Nu era mai simplu sa vina si sa spuna ce a realizat pentru oras? Sfanta ignoranta a celor multi, ce binevenita esti pentru asemenea lichele!
Toti au promis; nu cred ca a mai ramas ceva nepromis. Nimeni insa n-a spus: "nu promit nimic, doar incerc. Sunt in primul rand onest!". Politica sinceritatii nu s-a inventat inca. Dar se pare ca, asemeni unor fete mari si noi, alegatorii, dorim asta. Suntem ca niste fete mari si proaste: ne place sa fim mintiti frumos!
Pentru minciuna nu sunt de blamat atat de mult autorii ci cei care o inghit, credulii. Am fost pacaliti de atatea ori incat ar trebui vreodata sa gandim si noi ceva. Altfel suntem doar niste oi in strunga.
CEL MAI IMPORTANT: de ce trebuie sa existe campanie electorala? De ce trebuie sa dureze exact o luna, exact in ajun? La cate nebunii am vazut in aceasta luna, la cate incalcari de deontologie politica, de onoare, de lege, cred ca n-ar fi fost un pacat prea mare daca am fi avut panouri cu candidati de la inceputul anului, daca chiar si actualii parlamentari de Sibiu ar fi facut campanie, cu 2 ani inainte de alegeri. Sa-i fi vazut atunci ce-ar fi avut de zis: ori "fac asta acum" ori "in mandatul viitor voi face...." Cred ca, de fapt, campania electorala e doar o intelegere tacita a clasei electorale, un gentlemen agreement ca sa nu se forteze prea tare: "o proba de 100 de clipe promisiuni-viteza plat" si ...gata.
A rabda si a avea rabdare
Viata e o mare partida de pescuit. Exista momente prielnice, exista moduri, exista momeli prin care iti pot atinge scopurile, prin care ravna ta poate capata contur, trup sau chip. Un singur lucru este esential: sa ai rabdare. O spune asta unul care uraste pescuitul ca si tot ceea ce tine de neamul subacvatic.
Dar principiul este bun; stai cuminte in barca/banca ta, te uiti in jur cum unii vin si pleaca, cu prazi mai mici sau mai mari, cele mai multe neindestulatoare pentru tine si, din ceea ce culeg ei iti dai seama, prin contrastul cu "izbanzile lor" cam ce te-ar multumi pe tine. Nu faci pescuit sportiv, sa prinzi trofeul, sa-l cantaresti, sa-ti faci poza cu el si apoi sa-l arunci inapoi - culmea ipocriziei, o jignire adusa norocului!
Viata poate fi o piata, o negociere continua. Te uiti, te informezi, te pui la curent cu trendul si, daca esti destul de conformist iti cladesti gusturile dupa cele populare. Sau daca nu, asculti de propriile-ti papile gustative si incerci sa savurezi cat mai mult doar pentru tine. Si aici e vorba despre multa rabdare pentru ca in acest gen de piata nu poti veni zilnic. Asa cum un vanzator ce vine prea des la vanzare tinde sa fie luat drept speculant, drept intermediar si nu producator, tot asa si unul care cumpara mereu are toate sansele sa fie luat drept un indolent, un superficial - ii va fi tot mai greu sa negocieze. Nu! Te uiti, te targuiesti, daca poti chiar si gusti sau probezi dar, cu foarte mare grija fiindca marfa vanduta nu se schimba.
Viata e si o partida de sah. Poti vedea cateva miscari inainte, iti poti planui, la fel de bine cum poti sa fii si surprins. Nu te grabeste insa nimeni, ai propriul tau ritm la dispozitie. Ai la indemana toata rabdarea de a face miscarea decisiva, cea invingatoare chiar si atunci cand pentru multi altii, ceasul-cronometru cu doua cadrane si doua butoane ar parea ca a ajuns la capatul ticaiturilor.
In toate acestea ceva este comun: rabdare si chibzuinta. Am avut rabdare si am chibzuit cat am putut de corect. M-am redescoperit pe mine si am rasdescoperit pe cei din jur. Am trecut ca un cameleon prin toata paleta starilor: de la speranta la disperare, de la bucuria de moment la dezamagire. Si cred ca, dupa multe teste, poate nu total meritat ci doar destul de norocos viata mi-a oferit sansa de a putea spune: asta este ceea ce caut! De aceea, de acum, cred ca am dreptul de a pretui si de a ma bucura deplin de alegerea mea.
Dar principiul este bun; stai cuminte in barca/banca ta, te uiti in jur cum unii vin si pleaca, cu prazi mai mici sau mai mari, cele mai multe neindestulatoare pentru tine si, din ceea ce culeg ei iti dai seama, prin contrastul cu "izbanzile lor" cam ce te-ar multumi pe tine. Nu faci pescuit sportiv, sa prinzi trofeul, sa-l cantaresti, sa-ti faci poza cu el si apoi sa-l arunci inapoi - culmea ipocriziei, o jignire adusa norocului!
Viata poate fi o piata, o negociere continua. Te uiti, te informezi, te pui la curent cu trendul si, daca esti destul de conformist iti cladesti gusturile dupa cele populare. Sau daca nu, asculti de propriile-ti papile gustative si incerci sa savurezi cat mai mult doar pentru tine. Si aici e vorba despre multa rabdare pentru ca in acest gen de piata nu poti veni zilnic. Asa cum un vanzator ce vine prea des la vanzare tinde sa fie luat drept speculant, drept intermediar si nu producator, tot asa si unul care cumpara mereu are toate sansele sa fie luat drept un indolent, un superficial - ii va fi tot mai greu sa negocieze. Nu! Te uiti, te targuiesti, daca poti chiar si gusti sau probezi dar, cu foarte mare grija fiindca marfa vanduta nu se schimba.
Viata e si o partida de sah. Poti vedea cateva miscari inainte, iti poti planui, la fel de bine cum poti sa fii si surprins. Nu te grabeste insa nimeni, ai propriul tau ritm la dispozitie. Ai la indemana toata rabdarea de a face miscarea decisiva, cea invingatoare chiar si atunci cand pentru multi altii, ceasul-cronometru cu doua cadrane si doua butoane ar parea ca a ajuns la capatul ticaiturilor.
In toate acestea ceva este comun: rabdare si chibzuinta. Am avut rabdare si am chibzuit cat am putut de corect. M-am redescoperit pe mine si am rasdescoperit pe cei din jur. Am trecut ca un cameleon prin toata paleta starilor: de la speranta la disperare, de la bucuria de moment la dezamagire. Si cred ca, dupa multe teste, poate nu total meritat ci doar destul de norocos viata mi-a oferit sansa de a putea spune: asta este ceea ce caut! De aceea, de acum, cred ca am dreptul de a pretui si de a ma bucura deplin de alegerea mea.
OLIMPiada sau CARPATZiada
A fost Olimpiada. Ca de n-ar fi fost, nu s-ar fi observat. Ingramadita, (ce s-a facut in alte dati in 3-4 saptamani, acum a incaput in 2), la ore total nepotrivite pentru noi, europenii, (buricul lumii), cu castigatori galbeni, comunisti si care plangeau daca luau doar medalii de argint - a fost doar o adevarata sarbatoare a dezinteresului. Pai, e mai important ce face Steaua decat sa se intrerupa emisiunile pentru ultima suta de metri a maratonistei noastre, campioana olimpica la varsta a 2,5-a?!
Cuvantul "olimpic" e rau famat in societatea romaneasca. Nici nu stiu de ce-l mai tinem in dictionar. Sunt olimpiadele scolare, aceste "Daciade" cu coloratura de inteligenta ale Ministerului Educatiei si cu aplicabilitate ZERO, sunt apoi olimpiadele bune ca pretext promotional (incepusera companiile cu reclame cu trimitere la Jocurile Olimpice inca de acum 2-3 luni - si tot nu m-am dumirit ce cautau si fotbalisti in ele!) si, in plus, ele mai reprezinta si un punct de interes datorita ceremoniilor de deschidere si de inchidere, cate artificii bubuie, ce culori, chestii de astea de show. Chiar era nevoie ca ceremonia sa fie mai importanta decat sportul in sine? Cel putin din punctul de vedere al audientei inregistrate asa se pare...
In saptamanile astea secetoase pot spune ca am simtit praful de la Olimpiada, fiindca, cel putin la noi, s-a cam ales praful de asta. Nu mai exista nici macar o urma nevinovata de spirit olimpic in viata noastra. In trafic nu mai e important doar sa participi, ci neaparat sa fii primul, sa fii in fata. Aici aveam "citius". Altius-ul il gasim in imobiliare, caci dupa cum se intrevede, e tot mai important sa ajungi cat mai sus cu constructia ta, sa pui la umbra racoroasa tot restul cartierului, daca se poate.. In fine, "fortius", e visul oricarui absolvent de liceu, cu modele umane de nadejde, avand un numitor comun: portofelul si anturajul forte. Iar cercurile olimpice, nu mai sunt demult intrepatrunse, in imaginatia noastra. Stau frumos aliniate, la coada numarului, sub forma "00.000", in cont numeric financiar.
Competitiile s-au schimbat si ele. Olimpiada e zilnica (si silnica) la noi. Sunt deja celebre probele din supermarket-uri, de "110 m rafturi" sau de ridicarea greutatilor - plasele cu cumparaturi - adevarate haltere. Canotajul si miscarea tipica de vaslire e foarte utila in mijloacele de transport in comun sau in locurile cu adevarat aglomerate, metoda cea mai potrivita de a trece primul, din gloata. Contrar aparentelor ca sportul national devine "sedentarismul in inaltime, latime si grasime", atletismul isi cere deseori drepturile. Triplul salt si sariturile in lungime sunt deseori puse in practica pe trotuarele patriei (mai ales dupa o ploaie datatoare de balti), in tara in care parca suntem toti de conditie prea buna pentru "a face trotuarul". Proba de 100 de m feminin, era chiar prea simpla pentru compatrioatele noastre, drept pentru care s-a marit dificultatea ei: "100 m plat...pe tocuri". Se dezvolta viteze impresionante, va spun eu, am vazut, toata chestiunea este sa existe un premiu cat mai dolofan, mai aurit si avand roti cat mai mari si mai late sub el, dupa care sa merite alergatura. Maratonul s-a reprofilat, a depasit demult cei 42 de km. Acum are cam tot 42, dar de ani, ani pe cartea de munca, atat cat tine lunga cursa adultului de la studii la pensie. Trist dar adevarat: unii abandoneaza pe parcurs, altii ajung vlaguitzi, sleitzi, gata de targa sau unii ratacesc traseul. Boxul a iesit demult din ring si din categorii (fiindca, nu-i asa, e mai tentant ca daca ai 120 de kg sa te iei de un sfrijit cu ochelari de doar 70). Daca nu e doar verbal, atunci se practica mai nou prin intersectii, iar in loc de gong-ul de final, se schimba culoarea semaforului. In cel mai bun caz, in care competitorii sunt de aceiasi talie, se poate ajunge la alt tip de "confruntare sportiva", nu la lupte greco-romane ci, fiindca grecii sunt o minoritate insignifianta, la lupte romano-romane, sau, dupa caz de rromano-romane. Premiul? Invingatorul nu ia totul, nu umfla potul ci....ii umfla adversarului botul. Gimnastica si miscarile contorsioniste nu ne sunt nici ele straine. E o metoda de reusita sociala. Doar ca nu mai faci pe "dracul in patru", ca pe vremuri ci, in locul dracului intra ca si "concurent" propria persoana. Nu conteaza ca talentele unora sunt cam "paralele" cu anumite domenii, ca au cam facut "sarituri" peste pregatiri si specializari, ca sunt la pamant sau "la sol" cu competenta si ca nu-si vad "barna" din lungul nasului. Important e sa aterizeze in picioare, cu exercitii aducatoare de bonificatii valorice. O realitate trista este insa ca suferim la sporturile de echipa. Faptul pare paradoxal deoarece pe toate "CV-urile dupa model european" (ca doar asa e la moda, pe internet) gasesti trecut bold-uit "imi place munca in echipa". Sigur ca-mi place! Atunci cand ma pot folosi de echipa, ca sa-mi faca treaba. Nici sariturile peste obstacole nu mai sunt ce erau. Pentru un plus de adrenalina, acum nu se mai foloseste calul sub calaret. E drept, e mult mai palpitand sa vezi calaretul, cu saua pusa direct pe el, incercand sa sara de unul singur, fara cal, peste obstacole... Categoric, cu penalizarile de rigoare. TIR-ul nu mai este ce-a fost. Acum nu mai e doar TIR ci sunt TIR-uri, si trec toata ziua greoaie pe soselele supraaglomerate. Tenisul este un sport "de domni". Iar domnii sunt la oras. Asadar lor li se cuvine practicarea lui, fiecare fiind pe post de minge, atunci cand are o treaba administrativa. Birocratia are niste palete atat de mari si bine racordate incat este imposibil sa nu te simti trimis continuu dintr-o parte in alta, chiar sub ochii arbitrului de scaun (directorial), cel care asista impasibil. Trebuie sa recunoasteti: suntem o natie sportiva, nici nu am avea vreme de pierdut cu prostiile Olimpiadelor clasice. Iar orasele? Ele devin tot mai mult sate olimpice, in care fiecare isi stie doar limba lui, are doar treaba lui si nu mai are timp de socializare: doar "sport", "antrenamente" si odihna. Singurul care ne poate salva ar fi motto-ul: "Important e sa traiesti, nu sa participi" in Oligofreniada asta sociala.
Cat despre concret, cred ca rezultatul Romaniei de acum de la Olimpiada e mai bun decat ne-am fi asteptat si, cred, mai bun decat il meritam. Dar, sa nu ne suparam prea tare pe noi: ne uitam peste granita, la Ungaria sau Bulgaria in acel clasament mincinos al medaliilor (fiindca sporturile de echipa puncteaza acolo la fel ca box- categoria 36 kg si 500 g - de pilda). Am luat o mana de medalii si am dovedit ca suntem o rasa inferioara negrilor jamaicani sau chinezilor cu 3 maini si 4 picioare.
Cat despre reusitele sportive, despre aprecierea eroilor nostri, se mira o cunostinta zilele trecute despre faptul ca medaliatii vor primi renta de la stat (intre 250 si vreo 600 de euro/luna, functie de stralucirea medaliei). Si nu era tocmai o persoana fara posibilitati materiale! Am tacut malc si m-am gandit ca sunt mai putini romani castigatori de medalii la Olimpiada decat castigatorii la Loto intr-un an. Merite si merite...
Steagul Romaniei nu flutura la Olimpiada. Doar falfaie. Ni se falfaie.
Cuvantul "olimpic" e rau famat in societatea romaneasca. Nici nu stiu de ce-l mai tinem in dictionar. Sunt olimpiadele scolare, aceste "Daciade" cu coloratura de inteligenta ale Ministerului Educatiei si cu aplicabilitate ZERO, sunt apoi olimpiadele bune ca pretext promotional (incepusera companiile cu reclame cu trimitere la Jocurile Olimpice inca de acum 2-3 luni - si tot nu m-am dumirit ce cautau si fotbalisti in ele!) si, in plus, ele mai reprezinta si un punct de interes datorita ceremoniilor de deschidere si de inchidere, cate artificii bubuie, ce culori, chestii de astea de show. Chiar era nevoie ca ceremonia sa fie mai importanta decat sportul in sine? Cel putin din punctul de vedere al audientei inregistrate asa se pare...
In saptamanile astea secetoase pot spune ca am simtit praful de la Olimpiada, fiindca, cel putin la noi, s-a cam ales praful de asta. Nu mai exista nici macar o urma nevinovata de spirit olimpic in viata noastra. In trafic nu mai e important doar sa participi, ci neaparat sa fii primul, sa fii in fata. Aici aveam "citius". Altius-ul il gasim in imobiliare, caci dupa cum se intrevede, e tot mai important sa ajungi cat mai sus cu constructia ta, sa pui la umbra racoroasa tot restul cartierului, daca se poate.. In fine, "fortius", e visul oricarui absolvent de liceu, cu modele umane de nadejde, avand un numitor comun: portofelul si anturajul forte. Iar cercurile olimpice, nu mai sunt demult intrepatrunse, in imaginatia noastra. Stau frumos aliniate, la coada numarului, sub forma "00.000", in cont numeric financiar.
Competitiile s-au schimbat si ele. Olimpiada e zilnica (si silnica) la noi. Sunt deja celebre probele din supermarket-uri, de "110 m rafturi" sau de ridicarea greutatilor - plasele cu cumparaturi - adevarate haltere. Canotajul si miscarea tipica de vaslire e foarte utila in mijloacele de transport in comun sau in locurile cu adevarat aglomerate, metoda cea mai potrivita de a trece primul, din gloata. Contrar aparentelor ca sportul national devine "sedentarismul in inaltime, latime si grasime", atletismul isi cere deseori drepturile. Triplul salt si sariturile in lungime sunt deseori puse in practica pe trotuarele patriei (mai ales dupa o ploaie datatoare de balti), in tara in care parca suntem toti de conditie prea buna pentru "a face trotuarul". Proba de 100 de m feminin, era chiar prea simpla pentru compatrioatele noastre, drept pentru care s-a marit dificultatea ei: "100 m plat...pe tocuri". Se dezvolta viteze impresionante, va spun eu, am vazut, toata chestiunea este sa existe un premiu cat mai dolofan, mai aurit si avand roti cat mai mari si mai late sub el, dupa care sa merite alergatura. Maratonul s-a reprofilat, a depasit demult cei 42 de km. Acum are cam tot 42, dar de ani, ani pe cartea de munca, atat cat tine lunga cursa adultului de la studii la pensie. Trist dar adevarat: unii abandoneaza pe parcurs, altii ajung vlaguitzi, sleitzi, gata de targa sau unii ratacesc traseul. Boxul a iesit demult din ring si din categorii (fiindca, nu-i asa, e mai tentant ca daca ai 120 de kg sa te iei de un sfrijit cu ochelari de doar 70). Daca nu e doar verbal, atunci se practica mai nou prin intersectii, iar in loc de gong-ul de final, se schimba culoarea semaforului. In cel mai bun caz, in care competitorii sunt de aceiasi talie, se poate ajunge la alt tip de "confruntare sportiva", nu la lupte greco-romane ci, fiindca grecii sunt o minoritate insignifianta, la lupte romano-romane, sau, dupa caz de rromano-romane. Premiul? Invingatorul nu ia totul, nu umfla potul ci....ii umfla adversarului botul. Gimnastica si miscarile contorsioniste nu ne sunt nici ele straine. E o metoda de reusita sociala. Doar ca nu mai faci pe "dracul in patru", ca pe vremuri ci, in locul dracului intra ca si "concurent" propria persoana. Nu conteaza ca talentele unora sunt cam "paralele" cu anumite domenii, ca au cam facut "sarituri" peste pregatiri si specializari, ca sunt la pamant sau "la sol" cu competenta si ca nu-si vad "barna" din lungul nasului. Important e sa aterizeze in picioare, cu exercitii aducatoare de bonificatii valorice. O realitate trista este insa ca suferim la sporturile de echipa. Faptul pare paradoxal deoarece pe toate "CV-urile dupa model european" (ca doar asa e la moda, pe internet) gasesti trecut bold-uit "imi place munca in echipa". Sigur ca-mi place! Atunci cand ma pot folosi de echipa, ca sa-mi faca treaba. Nici sariturile peste obstacole nu mai sunt ce erau. Pentru un plus de adrenalina, acum nu se mai foloseste calul sub calaret. E drept, e mult mai palpitand sa vezi calaretul, cu saua pusa direct pe el, incercand sa sara de unul singur, fara cal, peste obstacole... Categoric, cu penalizarile de rigoare. TIR-ul nu mai este ce-a fost. Acum nu mai e doar TIR ci sunt TIR-uri, si trec toata ziua greoaie pe soselele supraaglomerate. Tenisul este un sport "de domni". Iar domnii sunt la oras. Asadar lor li se cuvine practicarea lui, fiecare fiind pe post de minge, atunci cand are o treaba administrativa. Birocratia are niste palete atat de mari si bine racordate incat este imposibil sa nu te simti trimis continuu dintr-o parte in alta, chiar sub ochii arbitrului de scaun (directorial), cel care asista impasibil. Trebuie sa recunoasteti: suntem o natie sportiva, nici nu am avea vreme de pierdut cu prostiile Olimpiadelor clasice. Iar orasele? Ele devin tot mai mult sate olimpice, in care fiecare isi stie doar limba lui, are doar treaba lui si nu mai are timp de socializare: doar "sport", "antrenamente" si odihna. Singurul care ne poate salva ar fi motto-ul: "Important e sa traiesti, nu sa participi" in Oligofreniada asta sociala.
Cat despre concret, cred ca rezultatul Romaniei de acum de la Olimpiada e mai bun decat ne-am fi asteptat si, cred, mai bun decat il meritam. Dar, sa nu ne suparam prea tare pe noi: ne uitam peste granita, la Ungaria sau Bulgaria in acel clasament mincinos al medaliilor (fiindca sporturile de echipa puncteaza acolo la fel ca box- categoria 36 kg si 500 g - de pilda). Am luat o mana de medalii si am dovedit ca suntem o rasa inferioara negrilor jamaicani sau chinezilor cu 3 maini si 4 picioare.
Cat despre reusitele sportive, despre aprecierea eroilor nostri, se mira o cunostinta zilele trecute despre faptul ca medaliatii vor primi renta de la stat (intre 250 si vreo 600 de euro/luna, functie de stralucirea medaliei). Si nu era tocmai o persoana fara posibilitati materiale! Am tacut malc si m-am gandit ca sunt mai putini romani castigatori de medalii la Olimpiada decat castigatorii la Loto intr-un an. Merite si merite...
Steagul Romaniei nu flutura la Olimpiada. Doar falfaie. Ni se falfaie.
Ma numesc “Lachi”
Nimeni nu stie exact cand m-am nascut.....Si de ce...Conditii normale, printre si pe sub masini, pe cimentul zgruntzuros si denivelat pe care-l calc cu fiecare pas.
M-au botezat copiii de la bloc, cu nume de import, dupa ce au vazut ei pe la televizor. Cica ar insemna "Norocosul". Poate ca numele asta e ca o chestiune de aceea fara sens si urmari, ca zodiile, caci nu-mi amintesc sa fi avut vreodata mai mult noroc decat altii.
Sunt corcitura - 10 specii la pachet, intr-un singur exemplar. Eu cred ca am unicitatea mea dar lumea ma contrazice: unii imi spun ca seaman mai mult cu mama, altii, dimpotriva ca as fi leit tata; care, la randul sau, semana mai mult cu bunica, ce era aidoma, picatura!, strabunica. Din punctul asta de vedere deduc ca eu sunt doar o vietzuitoare plagiata. Printre atatea ramuri genealogice nu pot decat sa traiesc cu certitudinea ca, cineva in familia mea, candva, sigur a fost si de rasa...
Sunt un locatar urban. Ca orice orasean, primesc din cand in cand cate-un sut in fund insa uit repede acest gen de evenimente fiindca nu e benefic sa te certzi cu cei mai mari decat tine si nici sa faci procese de constiinta pe tema asta. Exista o justitzie pentru toate....Nevazuta....Nesimtzita....Insesizabila...Injusta.... Insa, nu dreptatea este ceea ce caut. Dreptatea universala nu tine loc de foame si, personal, prefer ca dreptatea mea sa fie cu burta plina. Nu trebuie sa umblu doar tzantzosh, cu coada incovrigata si cu varful in sus... Mai bine cu capul plecat si adulmecand mereu viitorul spre care ma indrept..Cat despre covrigi, la cate covrigarii sunt, e clar ca exista cate unul pentru fiecare coada de caine!
Nu tin mortzis sa fac multi purici intr-un singur loc. Imi place diversitatea, nu suport monotonia si imi pretzuiesc proprii purici. De aceea nu pot fi fidel vreunui loc, sigur, dar umed. E pericol de ruginire acolo... Tin doar ca parazitii mei sa ajunga mai repede mai presus decat "ai lor", in locuri pufoase, caldutze. Da, recunosc, sunt oportunist. Mereu astept sa-mi cada cate-un os, de pe undeva. Iar daca nu cade, il ajut eu s-o faca - nu e o rusine sa-ti fortzezi norocul, sa furi putzin startul, atunci cand scopul e unul nobil: propria faptura. Si, oamenii au o vorba: hotzul neprins e recidivist convins...
Nu muncesc, dar ma prefac de minune ca sunt preocupat. Acum trec strada ingandurat, acum alerg repede pe dupa coltz. Trebuie sa dau impresia de stres, sa ma armonizez cu ritmul orasului, sa dau aparentza de munca intelectual-fizica, fara sa produc de fapt altceva decat murdarie... Eu nu sunt ca cei de la tara, angajat cu sarcini precise la cate o ograda. Nu simt nevoia de a ma statornici intr-o slujba comuna ce garanteaza obscuritate si constanta. Sunt producatori de securitate. Eu in schimb, sunt domn de oras. Nu trebuie sa produc nimic, eu sunt un animal de consum.
Imi cunosc foarte bine seful.. E cel mai gras, cu dintii cei mai ascutziti, cel mai greu de intzeles dintre noi. Are mereu blana cea mai aranjata si culcusul cel mai comod. Nu indraznesc sa-l contrazic niciodata, nu vreau sa-i dau motiv sa maraie inspre mine caci de la el, din ceea ce ramane din prada sa, imi iau eu portzia de oscioare, salariul. Imi ingrop capturile in locuri bine gandite, ca nimeni sa nu ajunga la ele si ma consider mai bogat, cu cat mai multe astfel de avutii am puse deoparte. Doar sa nu afle ceilalti unde le-am ascuns...Aceasta este bursa mea, cotatzia ascunzatorilor.
Sunt caine "haitic". Imi place sa fac politica de cartier. Tranzitia orasului de la spatziu viran, la santier si apoi la cartier de blocuri a facut ca eu sa fiu de stanga - avem blocurile din stanga strazii. Latru sarguincios atunci cand cate unul, singuratic, din opozitie, se incumeta sa ne provoace. Atunci cand apare insa o lupta intre haite, sunt primul care imi declar neutralitatea, dezinteresul, "ahaitismul". Doctrina mea e una simpla si de bun simtz: sa fii totdeauna cu cei mai puternici, caci ei au dreptatea. Cu toate acestea tin sa-mi exprim si eu parerile, sa uzitez demonstrativ de libertatea de expresie, atat de mult latrata si zgomotoasa; de fiecare data cand am ocazia, latru demagogic la cate-o roata de masina si nu ma chinui prea mult sa inteleg de ce o fac. Altii procedeaza la fel, eu de ce sa fiu mai prejos?
Migrez cu usurintza intre clasele sociale: uneori sunt cersetor, fiindca nu te costa nimic sa ceri si in orice moment sunt bucuros sa-mi pice ceva gratis. Alteori fac parte din clasa de mijloc, atunci cand ma strecor cu iscusintza, nevazut si nebagat in seama, printre picioarele oamenilor. Sunt zile cand ma simt chiar liber si bogat, vazand ca sunt multzi altii mai jigaritzi decat mine, sau cum altii, prinsi in lesa vreunui regim uman, sunt taratzi pe strada dupa un dictator cu doua picioare.
Am o sumedenie de dusmani. M-am nascut cu ei si ma vor urmari mereu. Cei mai periculosi, sunt hingherii. Ei sunt statul meu: lor le platesc impozitul zilnic pe frica, taxa de protectie si valoarea adaugata pe supravietzuire. Ca orice organ de control sunt dispusi sa te taxeze in orice clipa si fiindca sunt reglementati prin lege, mereu cauta sa te prinda la coltz, sa te lege..
Sunt un caine de oras si ma bucur de avantajele vietzii moderne. Folosesc des transportul in comun, mijlocul preferat fiind haita. Uneori e cam aglomerata si are aspect "ciurdiform" dar, de regula, sunt destule pe traseu, e loc pentru toata lumea...Problema este la intersectii, cand trebuie sa cedezi trecerea. Acolo ies de multe ori scandaluri, cand nu ne dam prioritate reciproc (din principii), certuri urate, gata-gata sa muscam unii din altii. Bine insa ca nu punem la suflet, nu ne chinuim sa retzinem aceste mici intamplari. Altfel, data viitoare cand apare un astfel de blocaj, poate am fi predispusi sa cedam trecerea??!?! Ar fi o mare greseala! In oras orice pas inapoi, e un pas, in jos, o treapta coborata.
Mananc cel mai des la tombearone si, fiindca ele fac parte din mediul meu natural, consider ca mananc natural. Gama variata, sortimente care mai de care, autoservire... Hapai repede ceea ce prind, de teama sa nu-mi ia altii gaselnitza, prada. Si ma ingras. Mananc atat de rar ceva consistent si totusi ma ingras. Nu pot fi anorexic ca ogarii, nu ma ajuta silueta, asa ca nu-mi ramane decat sa ma lamentez mereu si sa-mi promit ca voi trece pe dieta: "de maine, doar cotoare de mere!".
Consoarta? Chiar daca exista, asta nu ma impiedica niciodata sa intorc capul si dupa altele asemeni ei pe strada. Oricat de evidente ar fi gesturile mele, n-are ea de ce sa fie deranjata. E doar perechea mea de convenienta. Si, la o adica, imi sunt iertate escapadele morale. Sunt mascul, ce argument mai bun ar putea exista? Nu prea am timp sa stau cu familia. Orasul imi ocupa toata ziua. Iar copiii? Ei bine, ei pot creste si fara prezenta mea. Asa cum am facut-o si eu. Ce i-as putea invatza deosebit? Singuri, vor invatza ceva mult mai important, esential chiar in citadela: a se descurca!
Nu ma consider varful evolutiei darwiniste. Sunt construit simplu si pentru a nu fi simplu de dezmembrat m-am facut singur mult mai complicat, ca toti cei din jurul meu. Cred ca sunt un animal ca toate celelalte, cu 2 sau 4 picioare, din cea mai salbatica jungla: orasul.
M-au botezat copiii de la bloc, cu nume de import, dupa ce au vazut ei pe la televizor. Cica ar insemna "Norocosul". Poate ca numele asta e ca o chestiune de aceea fara sens si urmari, ca zodiile, caci nu-mi amintesc sa fi avut vreodata mai mult noroc decat altii.
Sunt corcitura - 10 specii la pachet, intr-un singur exemplar. Eu cred ca am unicitatea mea dar lumea ma contrazice: unii imi spun ca seaman mai mult cu mama, altii, dimpotriva ca as fi leit tata; care, la randul sau, semana mai mult cu bunica, ce era aidoma, picatura!, strabunica. Din punctul asta de vedere deduc ca eu sunt doar o vietzuitoare plagiata. Printre atatea ramuri genealogice nu pot decat sa traiesc cu certitudinea ca, cineva in familia mea, candva, sigur a fost si de rasa...
Sunt un locatar urban. Ca orice orasean, primesc din cand in cand cate-un sut in fund insa uit repede acest gen de evenimente fiindca nu e benefic sa te certzi cu cei mai mari decat tine si nici sa faci procese de constiinta pe tema asta. Exista o justitzie pentru toate....Nevazuta....Nesimtzita....Insesizabila...Injusta.... Insa, nu dreptatea este ceea ce caut. Dreptatea universala nu tine loc de foame si, personal, prefer ca dreptatea mea sa fie cu burta plina. Nu trebuie sa umblu doar tzantzosh, cu coada incovrigata si cu varful in sus... Mai bine cu capul plecat si adulmecand mereu viitorul spre care ma indrept..Cat despre covrigi, la cate covrigarii sunt, e clar ca exista cate unul pentru fiecare coada de caine!
Nu tin mortzis sa fac multi purici intr-un singur loc. Imi place diversitatea, nu suport monotonia si imi pretzuiesc proprii purici. De aceea nu pot fi fidel vreunui loc, sigur, dar umed. E pericol de ruginire acolo... Tin doar ca parazitii mei sa ajunga mai repede mai presus decat "ai lor", in locuri pufoase, caldutze. Da, recunosc, sunt oportunist. Mereu astept sa-mi cada cate-un os, de pe undeva. Iar daca nu cade, il ajut eu s-o faca - nu e o rusine sa-ti fortzezi norocul, sa furi putzin startul, atunci cand scopul e unul nobil: propria faptura. Si, oamenii au o vorba: hotzul neprins e recidivist convins...
Nu muncesc, dar ma prefac de minune ca sunt preocupat. Acum trec strada ingandurat, acum alerg repede pe dupa coltz. Trebuie sa dau impresia de stres, sa ma armonizez cu ritmul orasului, sa dau aparentza de munca intelectual-fizica, fara sa produc de fapt altceva decat murdarie... Eu nu sunt ca cei de la tara, angajat cu sarcini precise la cate o ograda. Nu simt nevoia de a ma statornici intr-o slujba comuna ce garanteaza obscuritate si constanta. Sunt producatori de securitate. Eu in schimb, sunt domn de oras. Nu trebuie sa produc nimic, eu sunt un animal de consum.
Imi cunosc foarte bine seful.. E cel mai gras, cu dintii cei mai ascutziti, cel mai greu de intzeles dintre noi. Are mereu blana cea mai aranjata si culcusul cel mai comod. Nu indraznesc sa-l contrazic niciodata, nu vreau sa-i dau motiv sa maraie inspre mine caci de la el, din ceea ce ramane din prada sa, imi iau eu portzia de oscioare, salariul. Imi ingrop capturile in locuri bine gandite, ca nimeni sa nu ajunga la ele si ma consider mai bogat, cu cat mai multe astfel de avutii am puse deoparte. Doar sa nu afle ceilalti unde le-am ascuns...Aceasta este bursa mea, cotatzia ascunzatorilor.
Sunt caine "haitic". Imi place sa fac politica de cartier. Tranzitia orasului de la spatziu viran, la santier si apoi la cartier de blocuri a facut ca eu sa fiu de stanga - avem blocurile din stanga strazii. Latru sarguincios atunci cand cate unul, singuratic, din opozitie, se incumeta sa ne provoace. Atunci cand apare insa o lupta intre haite, sunt primul care imi declar neutralitatea, dezinteresul, "ahaitismul". Doctrina mea e una simpla si de bun simtz: sa fii totdeauna cu cei mai puternici, caci ei au dreptatea. Cu toate acestea tin sa-mi exprim si eu parerile, sa uzitez demonstrativ de libertatea de expresie, atat de mult latrata si zgomotoasa; de fiecare data cand am ocazia, latru demagogic la cate-o roata de masina si nu ma chinui prea mult sa inteleg de ce o fac. Altii procedeaza la fel, eu de ce sa fiu mai prejos?
Migrez cu usurintza intre clasele sociale: uneori sunt cersetor, fiindca nu te costa nimic sa ceri si in orice moment sunt bucuros sa-mi pice ceva gratis. Alteori fac parte din clasa de mijloc, atunci cand ma strecor cu iscusintza, nevazut si nebagat in seama, printre picioarele oamenilor. Sunt zile cand ma simt chiar liber si bogat, vazand ca sunt multzi altii mai jigaritzi decat mine, sau cum altii, prinsi in lesa vreunui regim uman, sunt taratzi pe strada dupa un dictator cu doua picioare.
Am o sumedenie de dusmani. M-am nascut cu ei si ma vor urmari mereu. Cei mai periculosi, sunt hingherii. Ei sunt statul meu: lor le platesc impozitul zilnic pe frica, taxa de protectie si valoarea adaugata pe supravietzuire. Ca orice organ de control sunt dispusi sa te taxeze in orice clipa si fiindca sunt reglementati prin lege, mereu cauta sa te prinda la coltz, sa te lege..
Sunt un caine de oras si ma bucur de avantajele vietzii moderne. Folosesc des transportul in comun, mijlocul preferat fiind haita. Uneori e cam aglomerata si are aspect "ciurdiform" dar, de regula, sunt destule pe traseu, e loc pentru toata lumea...Problema este la intersectii, cand trebuie sa cedezi trecerea. Acolo ies de multe ori scandaluri, cand nu ne dam prioritate reciproc (din principii), certuri urate, gata-gata sa muscam unii din altii. Bine insa ca nu punem la suflet, nu ne chinuim sa retzinem aceste mici intamplari. Altfel, data viitoare cand apare un astfel de blocaj, poate am fi predispusi sa cedam trecerea??!?! Ar fi o mare greseala! In oras orice pas inapoi, e un pas, in jos, o treapta coborata.
Mananc cel mai des la tombearone si, fiindca ele fac parte din mediul meu natural, consider ca mananc natural. Gama variata, sortimente care mai de care, autoservire... Hapai repede ceea ce prind, de teama sa nu-mi ia altii gaselnitza, prada. Si ma ingras. Mananc atat de rar ceva consistent si totusi ma ingras. Nu pot fi anorexic ca ogarii, nu ma ajuta silueta, asa ca nu-mi ramane decat sa ma lamentez mereu si sa-mi promit ca voi trece pe dieta: "de maine, doar cotoare de mere!".
Consoarta? Chiar daca exista, asta nu ma impiedica niciodata sa intorc capul si dupa altele asemeni ei pe strada. Oricat de evidente ar fi gesturile mele, n-are ea de ce sa fie deranjata. E doar perechea mea de convenienta. Si, la o adica, imi sunt iertate escapadele morale. Sunt mascul, ce argument mai bun ar putea exista? Nu prea am timp sa stau cu familia. Orasul imi ocupa toata ziua. Iar copiii? Ei bine, ei pot creste si fara prezenta mea. Asa cum am facut-o si eu. Ce i-as putea invatza deosebit? Singuri, vor invatza ceva mult mai important, esential chiar in citadela: a se descurca!
Nu ma consider varful evolutiei darwiniste. Sunt construit simplu si pentru a nu fi simplu de dezmembrat m-am facut singur mult mai complicat, ca toti cei din jurul meu. Cred ca sunt un animal ca toate celelalte, cu 2 sau 4 picioare, din cea mai salbatica jungla: orasul.
Stafii
Imi amintesc acum ca nu am mai scris de mult aici. Imi amintesc, asa cum m-am tot gandit de atatea ori zilele acestea ca, daca as avea timp, as face atatea, as putea vorbi despre atat de multe lucruri....Imi amintesc, mereu imi amintesc. Avem acest clasor de amintiri in noi, care mereu aduna alte si alte colitze - imagini cheie ale unor zile aparent obisnuite, ale unor perioade- sau aduna colectii de intamplari, in succesiunea lor atat de riguroasa, aparent..
Astazi am vazut o emisiune in care se spune ceva despre paranormal. Despre fantome. Si atunci chiar mi-am dat seama ca, de fapt, cei mai bantuitzi suntem chiar noi. Traim in prezent, ne gandim la viitor, dar suntem bantuiti;.... bantuiti mereu de amintiri. Mereu intoarcem capul, privim inapoi peste umar.. Ni se pare ca am auzit ceva, de undeva din spate. Ceva, in prezentul nostru, ne cheama mereu din trecut. Sa fie o imagine, o persoana, o vorba, un ton, un gust, o adiere?
Avem acele cotloane ale fiintzei unde mereu trec umbre. Amintiri aproape decolorate, stravezii in felul in care le vedem doar cu mintea noastra. Ne rup din prezent si pentru macar o clipa ne cutremuram retraind... Ca si fantomele. Sunt unele suveniruri mentale inofensive, chiar placute la rememorare, prietenesti, de care ne bucuram, prin insolitul unor situatii sa ni le reincarcam in minte, dar sunt si acele pomeniri maladive, agresive in staruinta lor, in felul in care ne bantuie. A incerca sa scapi de ele e zadarnic. Nu exista exorcizare pentru asa ceva...Singura solutie este sa incerci sa fugi. Sa lasi acea constructie cladita de tine in tine, parasita. O casa parasita de care vei incerca sa te tzii la cat mai mare distantza... Si totusi, uneori, doar simpla vedenie a acelui loc iti va da imboldul curiozitatii de a reintra inauntru. Oare mai este sau nu mai este spiritul rau acolo?...
Precum fantomele, amintirile nu le putem atinge. Le percepem, incercam sa comunicam cu ele, le simtzim aproape extrasenzorial ca fiind mereu in jurul nostru dar nu le vom putea niciodata incuia, sub un lacat. Totusi, ne vorbesc mereu. Au ele nevoia asta, fiindca, altfel si-ar pierde dreptul la existenta...Au si locuri in care se creeaza cercuri de putere magica.. Sunt acele locuri in care amintirile s-au nascut initial.. E acea banca din parc, e acea seara, pe stradutza luminata atunci ca si acum de doar 3 becuri foarte galbene, e acea data din calendar, care-ti spune ca intr-un jurnal gandit: "atunci a inceput, atunci s-a sfarsit, acelea sunt datele mele de nastere..Esti condamnat ca mereu, la data aceea fixa, sa fii tranzitat de catre mine, amintirea acelor clipe".
Precum fantomele, memoriile sunt mai puternice noaptea. Dupa ora 12 intra intr-un magic joc al viselor; atunci capata contururi mai pregnante, sunt aproape palpabile, iti dau senzatia ca invie in jurul tau.. E totul doar un joc nebun al ielelor pe care nu-l vom putea pricepe niciodata.. Si poate ca nici nu trebuie priceput...
Amintirile sunt uneori prea multe. Atunci cand larma lor este de nesuportat, probabil doar fuga, fuga ta de tine ramane singura solutie...Fiindca, noi, oamenii suntem uneori mai fantomatici in ceea ce reprezentam noi, in idealuri si impliniri, decat stafiile...
Astazi am vazut o emisiune in care se spune ceva despre paranormal. Despre fantome. Si atunci chiar mi-am dat seama ca, de fapt, cei mai bantuitzi suntem chiar noi. Traim in prezent, ne gandim la viitor, dar suntem bantuiti;.... bantuiti mereu de amintiri. Mereu intoarcem capul, privim inapoi peste umar.. Ni se pare ca am auzit ceva, de undeva din spate. Ceva, in prezentul nostru, ne cheama mereu din trecut. Sa fie o imagine, o persoana, o vorba, un ton, un gust, o adiere?
Avem acele cotloane ale fiintzei unde mereu trec umbre. Amintiri aproape decolorate, stravezii in felul in care le vedem doar cu mintea noastra. Ne rup din prezent si pentru macar o clipa ne cutremuram retraind... Ca si fantomele. Sunt unele suveniruri mentale inofensive, chiar placute la rememorare, prietenesti, de care ne bucuram, prin insolitul unor situatii sa ni le reincarcam in minte, dar sunt si acele pomeniri maladive, agresive in staruinta lor, in felul in care ne bantuie. A incerca sa scapi de ele e zadarnic. Nu exista exorcizare pentru asa ceva...Singura solutie este sa incerci sa fugi. Sa lasi acea constructie cladita de tine in tine, parasita. O casa parasita de care vei incerca sa te tzii la cat mai mare distantza... Si totusi, uneori, doar simpla vedenie a acelui loc iti va da imboldul curiozitatii de a reintra inauntru. Oare mai este sau nu mai este spiritul rau acolo?...
Precum fantomele, amintirile nu le putem atinge. Le percepem, incercam sa comunicam cu ele, le simtzim aproape extrasenzorial ca fiind mereu in jurul nostru dar nu le vom putea niciodata incuia, sub un lacat. Totusi, ne vorbesc mereu. Au ele nevoia asta, fiindca, altfel si-ar pierde dreptul la existenta...Au si locuri in care se creeaza cercuri de putere magica.. Sunt acele locuri in care amintirile s-au nascut initial.. E acea banca din parc, e acea seara, pe stradutza luminata atunci ca si acum de doar 3 becuri foarte galbene, e acea data din calendar, care-ti spune ca intr-un jurnal gandit: "atunci a inceput, atunci s-a sfarsit, acelea sunt datele mele de nastere..Esti condamnat ca mereu, la data aceea fixa, sa fii tranzitat de catre mine, amintirea acelor clipe".
Precum fantomele, memoriile sunt mai puternice noaptea. Dupa ora 12 intra intr-un magic joc al viselor; atunci capata contururi mai pregnante, sunt aproape palpabile, iti dau senzatia ca invie in jurul tau.. E totul doar un joc nebun al ielelor pe care nu-l vom putea pricepe niciodata.. Si poate ca nici nu trebuie priceput...
Amintirile sunt uneori prea multe. Atunci cand larma lor este de nesuportat, probabil doar fuga, fuga ta de tine ramane singura solutie...Fiindca, noi, oamenii suntem uneori mai fantomatici in ceea ce reprezentam noi, in idealuri si impliniri, decat stafiile...
Sarbatoare
As vrea sa imi mai para plictiseala, nebunie
Buchet sa iti aduc chiar si din ger aceste flori,
As vrea sa retraiesc trecutele, frumoase sarbatori
Cum altele nu vor fi la fel, nici una dintr-o mie!
Mai am aceasta ultima, dar mare avutie
E haina dupa care ma ascund si o imbrac
Si poate cei din jur isi spun acum ca sunt sarac:
Pe mine nimeni nu ma poate fura mie..
Alex
Buchet sa iti aduc chiar si din ger aceste flori,
As vrea sa retraiesc trecutele, frumoase sarbatori
Cum altele nu vor fi la fel, nici una dintr-o mie!
Mai am aceasta ultima, dar mare avutie
E haina dupa care ma ascund si o imbrac
Si poate cei din jur isi spun acum ca sunt sarac:
Pe mine nimeni nu ma poate fura mie..
Alex
Mirosul de gogosi
Deschizi usa de la scara blocului si, odata cu toata caldura interiorului, il intalnesti.. Iti aduci aminte de el, de undeva, de demult..Parca a trecut prea mult de cand nu ai mai dat de el, te simti vinovat fatza de el, ca fatza de un prieten neglijat mult timp... E acelasi si, totusi, parca mereu altfel, nu il poti recunoaste din prima. Mai pui o data nasul in functiune, adulmeci si apoi il salutzi cu acel "AAAaaaa, tu erai!": mirosul de gogosi, calde, de casa...
Minunea se petrecea probabil undeva la parter. La etajul II deja mirosea mai mult a gratar. Deh, viata la bloc. Urcand 4 etaje ai deja un intreg meniul olfactiv, fie ca vrei sau nu sa fii indiscret. Narile nu pot sa nu simta secretele...
Si totusi, ce senzatie! Vii de afara, intr-o noapte ploioasa, cu o lumina galbena si bolnavicioasa la becul din parcare, intri pe usa ce parca e si ea mai grea decat de obicei si sa dai peste asemenea parfum. E unul dintre acele mirosuri care declanseaza amintiri: seara, undeva iarna, un cazan de taratze arzand in soba de teracota, bunica rostogolind gogosile prin zaharul pudra, facand gimnastica parca, cu ele, prin vasul de pe masa din bucatarie... "Scovarzi", gogosi, nu conta termenul "tehnic", gustul era acelasi.
Teleportarea exista! Exact in acel moment in care am intrat in scara blocului, pentru cateva secunde m-am teleportat pur si simplu departe, in spatiu dar, mai ales, in timp, cale de 1-2 decenii inapoi...
Apoi mi-am amintit ca acolo, la parter stau doi copii, stau bunici si probabil ca si pentru mine, o bunica ce stia "arma secreta a gogosilor" in lupta de domolire a nepotzilor... Fiindca altfel era inexplicabil fenomenul gogoseristic la acea ora relativ tarzie.. Ce usor se poate declansa empatia (chiar si irelevanta) atunci cand amintirile tale se suprapun peste prezentul altei persoane. Si da, inspirand inca o data puternic, simtind mirosul acela dulceag de aluat, am zambit..
Intr-o lume atat de plina de dulciuri, care de care mai zaharisite, mai tzipatoare in amalgamul de arome, e surprinzator cum, uite, gogosile raman intotdeauna originale, isi pastreaza farmecul aparte... Nu trebuie sa ai kilograme de ciocolata, zahar de 3 arome, dulcetzuri fine. Lumea mai apreciaza inca si simplitatea: e de-ajuns aluatul acela, caldura prospetzimii si zaharul pudre care sa se intinda pe degete... Gogosile au acel....cum s-ar spune...."food- appeal"... Simtzim astfel de stari de fiecare data cand trecem pe langa o gogoserie, o covrigarie. Atunci cand pornesti o astfel de afacere nu cred ca e important doar sa ai vad, sa treaca lumea prin zona ci, la fel de mult, care e circulatia aerului pe strada respectiva. Ar trebui sa faci o deschidere cat mai mare, sa iasa cat mai mult aburul de gogoserie. Nici nu mai conteaza cat de mare pui firma deasupra, nici cat de multa lume sta la coada, nici chiar, asa cum vedeam azi intr-un loc, cat de aburite sunt vitrinele de unde stau cumintzi gogosile asteptandu-si pradatorii. Mirosul e argumentul mai mult decat convingator atunci cand vine vorba de gogosi..Probabil de aceea gogosile la pachet, la punga, au fost doar desumflate. Punga sufoca, sugruma mirosul. Americanii cred ca le mananca si asa fiindca ei n-au fost initziati in aceasta ikebana a gustului numita gogoasa de casa...
Acum stau si ma gandesc cine si de ce a inventat painea...Mai mult ca sigur, pe vremea aceea inca nu se inventasera gogosile, macar acelea simple. Altfel franzela ar fi avut alt destin, cine stie ce ar fi denumit acum. In caz fericit, poate gogoasa cu design de productie in masa. Si n-ar mai fi fost atat de acuzativ sa-i spui cuiva "nu mai vinde gogosi!". Apropo, ma chinuie acum o intrebare semi-existentiala: cel care coace gogosile e brutar sau gogosar?
Uite, uite ce ravagii poate face un simplu miros de gogosi... Oare cand se vor dumiri firmele producatoare de parfumuri scumpe ca habar n-au despre cip-ul nasului uman? Sincer, n-ati cumpara acum un parfum cu aroma de gogosi cu vanilie?
E seara, ma grabesc sa cobor pe scari sa vad ce a mai gatit lumea....
Salutare, ne vedem la coada la gogoserie!
PS (total desprins de subiect): Contrar aparentelor gurmande, in ultimele saptamani am slabit vreo 2 kg.
Minunea se petrecea probabil undeva la parter. La etajul II deja mirosea mai mult a gratar. Deh, viata la bloc. Urcand 4 etaje ai deja un intreg meniul olfactiv, fie ca vrei sau nu sa fii indiscret. Narile nu pot sa nu simta secretele...
Si totusi, ce senzatie! Vii de afara, intr-o noapte ploioasa, cu o lumina galbena si bolnavicioasa la becul din parcare, intri pe usa ce parca e si ea mai grea decat de obicei si sa dai peste asemenea parfum. E unul dintre acele mirosuri care declanseaza amintiri: seara, undeva iarna, un cazan de taratze arzand in soba de teracota, bunica rostogolind gogosile prin zaharul pudra, facand gimnastica parca, cu ele, prin vasul de pe masa din bucatarie... "Scovarzi", gogosi, nu conta termenul "tehnic", gustul era acelasi.
Teleportarea exista! Exact in acel moment in care am intrat in scara blocului, pentru cateva secunde m-am teleportat pur si simplu departe, in spatiu dar, mai ales, in timp, cale de 1-2 decenii inapoi...
Apoi mi-am amintit ca acolo, la parter stau doi copii, stau bunici si probabil ca si pentru mine, o bunica ce stia "arma secreta a gogosilor" in lupta de domolire a nepotzilor... Fiindca altfel era inexplicabil fenomenul gogoseristic la acea ora relativ tarzie.. Ce usor se poate declansa empatia (chiar si irelevanta) atunci cand amintirile tale se suprapun peste prezentul altei persoane. Si da, inspirand inca o data puternic, simtind mirosul acela dulceag de aluat, am zambit..
Intr-o lume atat de plina de dulciuri, care de care mai zaharisite, mai tzipatoare in amalgamul de arome, e surprinzator cum, uite, gogosile raman intotdeauna originale, isi pastreaza farmecul aparte... Nu trebuie sa ai kilograme de ciocolata, zahar de 3 arome, dulcetzuri fine. Lumea mai apreciaza inca si simplitatea: e de-ajuns aluatul acela, caldura prospetzimii si zaharul pudre care sa se intinda pe degete... Gogosile au acel....cum s-ar spune...."food- appeal"... Simtzim astfel de stari de fiecare data cand trecem pe langa o gogoserie, o covrigarie. Atunci cand pornesti o astfel de afacere nu cred ca e important doar sa ai vad, sa treaca lumea prin zona ci, la fel de mult, care e circulatia aerului pe strada respectiva. Ar trebui sa faci o deschidere cat mai mare, sa iasa cat mai mult aburul de gogoserie. Nici nu mai conteaza cat de mare pui firma deasupra, nici cat de multa lume sta la coada, nici chiar, asa cum vedeam azi intr-un loc, cat de aburite sunt vitrinele de unde stau cumintzi gogosile asteptandu-si pradatorii. Mirosul e argumentul mai mult decat convingator atunci cand vine vorba de gogosi..Probabil de aceea gogosile la pachet, la punga, au fost doar desumflate. Punga sufoca, sugruma mirosul. Americanii cred ca le mananca si asa fiindca ei n-au fost initziati in aceasta ikebana a gustului numita gogoasa de casa...
Acum stau si ma gandesc cine si de ce a inventat painea...Mai mult ca sigur, pe vremea aceea inca nu se inventasera gogosile, macar acelea simple. Altfel franzela ar fi avut alt destin, cine stie ce ar fi denumit acum. In caz fericit, poate gogoasa cu design de productie in masa. Si n-ar mai fi fost atat de acuzativ sa-i spui cuiva "nu mai vinde gogosi!". Apropo, ma chinuie acum o intrebare semi-existentiala: cel care coace gogosile e brutar sau gogosar?
Uite, uite ce ravagii poate face un simplu miros de gogosi... Oare cand se vor dumiri firmele producatoare de parfumuri scumpe ca habar n-au despre cip-ul nasului uman? Sincer, n-ati cumpara acum un parfum cu aroma de gogosi cu vanilie?
E seara, ma grabesc sa cobor pe scari sa vad ce a mai gatit lumea....
Salutare, ne vedem la coada la gogoserie!
PS (total desprins de subiect): Contrar aparentelor gurmande, in ultimele saptamani am slabit vreo 2 kg.
Doar
"Doar sa traim", mereu ne zice gandul
Vegetativ in propria-i contemplare
"Mancam" mult timp si ne-asteptam doar randul
Infaptuind minuni sau doar uitare..
"Doar sa muncim", mereu lumea ne cere
Imaginand pamantul ca un musuroi
Sa construim, sa strangem doar avere...
Oare vom fi furnici si-n viatza de apoi?
"Doar sa iubim", mereu inima bate
De parca-i oxigen vital pentru-a trai
Dar implinirea este peste poate
Cand nu cunoastem nici retzeta de-a iubi.
"Doar sa mai credem", sufletul ne zice
Crezandu-se pe sine ca integru,
Dar raul pus in noi nu vrea s-abdice
Traim mult cenusiu,din alb si negru....
Visand/Traind
Visam si ne hranim din vise
Lilieci ai vietii cotidiene
Si toate ni se par promise
Nu credem in Craciun ci in Mos Ene...
Traim cu ochii larg inchisi
Gandirea are ochelari de orb
In sentimente suntem indecisi
Si muzica ni-e grai de corb.
Traim duplicitar in reverie
Din mecanisme si conventii complicate
Si-apoi ca zbor de avion scos din hartie
Un vis se prabuseste-n realitate.
Avem timpuri
Circula deseori pe aici, pe net, un scurt eseu cica al lui Octavian Paler, cu "Avem timp". Sigur l-ati vazut cu totii, macar de 2-3 ori. E reusit, nimic de zis, dar, atunci cand il primesti din zeci de parti, deja tinde sa devina un bun de larg consum. Asta nu-i de bine... Partea cea mai urata este ca nici nu e autentic. De fapt, doar primele cateva randuri sunt autentice, scrise de Paler. Restul sunt adaugiri ale cine stie cui.... Balada populara? Posibil...
Oricum, la cat de des l-am vazut, m-am gandit sa-i fac si eu o "remixare". Asadar, uite-o!
In mod curent, cu certitune si fara de tagada, avem timp....
Avem timp sa asteptam autobuze ce ne duc 2 statii, avem timp sa asteptam zeci de minute pentru a scuti cateva sute de pasi. Ne infatisam ca pragmatici cand, de fapt, cel mai inselator partener de afaceri al nostru, suntem chiar noi insine...Insa, avem mereu timp sa il ascultam si sa avem incredere in el.
Avem timp. Avem timp sa privim seriale si reluari. Avem timp sa privim sute de episoade plasmuite despre vietilor altora. In timpul aceasta oare n-am putea depana macar zece episoade, macar un scurt metraj din viata noastra? Avem timp sa ne imaginam ca traim prin si la televizor, sa ne informam de ceea ce au facut americanii, azi, ieri, ce vor face maine... Si totusi, nu avem timp sa ne sunam prietenii, zilnic, sa-i intrebam ce au facut azi, ieri... maine..
Avem timp si totusi ne ingramadim, taiem calea, ne rastim unii la altii, claxonam. Totdeauna e mai usor sa intri in fatza, pentru a castiga timp - acelasi timp ravnit si de altii. Oare acel timp nu s-ar fi putut imparti politicos, in felii, ca un mare tort? Ar fi ajuns poate la toata lumea. Avem timp intotdeauna sa fim pusi pe hartza si totusi, suntem prea grabiti pentru a ne antrena cat mai temeinic in a fi sensibili. Nu avem timp pentru sentimentalisme!
Avem timp sa idolatrizam, sa cerem autografe, sa ne minunam de cei norocosi in viata. Avem timp sa cautam informatii si barfe despre vietile lor dar, cand am avut ultima data timp sa vorbim deschis si complet cu cel de langa noi? I-am cerut vreodata un autograf?
Avem atat de mult timp incat trebuie sa folosim agende, sa ne notam intalniri, sa punem biletzele pe monitoare, sa nu uitam felul in care incercam sa ni-l impartim pe tot. Timpul ne este mereu ca o guma de mestecat. Orice activitate are savoare la inceput, pe urma, ramane doar mestecatul...
Avem timp sa ne plictisim si sa pierdem timpul. Putem spune ca nu avem nimic de facut, putem sa nu ne gasim nicio ocupatie. Ne pensionam prea repede de copilarie si ne angajam prea devreme la batranete. "Cartea noastra de .... viata/munca" ramane insa totdeauna cu prea putine inscrisuri. Si totusi, ne facem timp sa ne plictisim...
Avem timp sa invatzam continuu, sa spunem ca intreaga viata e o lectie. Si totusi, cu greu ne facem timp sa-i invatzam pe cei din jur, real, ceva. Viata, e ca o meserie: se fura, nu se invatza?
Avem timp sa vorbim. Am inventat telefoane, care ne dau minute si ore gratuite. Primim ore gratis! Poate apoi chiar zile, luni, ani! Avem timp sa vorbim non-stop si totusi, nu avem niciodata timp sa privim in ochi si sa ascultam.. Avem timp sa muncim, 8-10-12 ore pe zi. Avem timp sa infaptuim pentru altii, avem atat de mult timp incat ni-l vindem altora pentru hartii sau pentru sume nevazute, pe carduri. Avem timp sa muncim o zi intreaga si sa cheltuim totul in cateva minute. Si cu toate acestea radem de chinezii prost platiti..
Avem timp sa dormim, sa visam, avem timp sa ne panicam, sa ne stresam sau sa fim stresati. Avem timp sa fugim toata ziua dintr-o parte intr-alta dar, nu gasim vreme pentru un scurt jogging, pentru propriul nostru mecanism viu. Stim, e "o alta mentalitate, un stil de viata care nu ne reprezinta". Noi doar avem ceva timp si cautam tot timpul sa ne facem si mai mult timp...Cand de fapt, tot timpul este chiar in fatza noastra....
Avem timp; privim ceasul...Nu mai avem timp, deja suntem in intarziere!
Oricum, la cat de des l-am vazut, m-am gandit sa-i fac si eu o "remixare". Asadar, uite-o!
In mod curent, cu certitune si fara de tagada, avem timp....
Avem timp sa asteptam autobuze ce ne duc 2 statii, avem timp sa asteptam zeci de minute pentru a scuti cateva sute de pasi. Ne infatisam ca pragmatici cand, de fapt, cel mai inselator partener de afaceri al nostru, suntem chiar noi insine...Insa, avem mereu timp sa il ascultam si sa avem incredere in el.
Avem timp. Avem timp sa privim seriale si reluari. Avem timp sa privim sute de episoade plasmuite despre vietilor altora. In timpul aceasta oare n-am putea depana macar zece episoade, macar un scurt metraj din viata noastra? Avem timp sa ne imaginam ca traim prin si la televizor, sa ne informam de ceea ce au facut americanii, azi, ieri, ce vor face maine... Si totusi, nu avem timp sa ne sunam prietenii, zilnic, sa-i intrebam ce au facut azi, ieri... maine..
Avem timp si totusi ne ingramadim, taiem calea, ne rastim unii la altii, claxonam. Totdeauna e mai usor sa intri in fatza, pentru a castiga timp - acelasi timp ravnit si de altii. Oare acel timp nu s-ar fi putut imparti politicos, in felii, ca un mare tort? Ar fi ajuns poate la toata lumea. Avem timp intotdeauna sa fim pusi pe hartza si totusi, suntem prea grabiti pentru a ne antrena cat mai temeinic in a fi sensibili. Nu avem timp pentru sentimentalisme!
Avem timp sa idolatrizam, sa cerem autografe, sa ne minunam de cei norocosi in viata. Avem timp sa cautam informatii si barfe despre vietile lor dar, cand am avut ultima data timp sa vorbim deschis si complet cu cel de langa noi? I-am cerut vreodata un autograf?
Avem atat de mult timp incat trebuie sa folosim agende, sa ne notam intalniri, sa punem biletzele pe monitoare, sa nu uitam felul in care incercam sa ni-l impartim pe tot. Timpul ne este mereu ca o guma de mestecat. Orice activitate are savoare la inceput, pe urma, ramane doar mestecatul...
Avem timp sa ne plictisim si sa pierdem timpul. Putem spune ca nu avem nimic de facut, putem sa nu ne gasim nicio ocupatie. Ne pensionam prea repede de copilarie si ne angajam prea devreme la batranete. "Cartea noastra de .... viata/munca" ramane insa totdeauna cu prea putine inscrisuri. Si totusi, ne facem timp sa ne plictisim...
Avem timp sa invatzam continuu, sa spunem ca intreaga viata e o lectie. Si totusi, cu greu ne facem timp sa-i invatzam pe cei din jur, real, ceva. Viata, e ca o meserie: se fura, nu se invatza?
Avem timp sa vorbim. Am inventat telefoane, care ne dau minute si ore gratuite. Primim ore gratis! Poate apoi chiar zile, luni, ani! Avem timp sa vorbim non-stop si totusi, nu avem niciodata timp sa privim in ochi si sa ascultam.. Avem timp sa muncim, 8-10-12 ore pe zi. Avem timp sa infaptuim pentru altii, avem atat de mult timp incat ni-l vindem altora pentru hartii sau pentru sume nevazute, pe carduri. Avem timp sa muncim o zi intreaga si sa cheltuim totul in cateva minute. Si cu toate acestea radem de chinezii prost platiti..
Avem timp sa dormim, sa visam, avem timp sa ne panicam, sa ne stresam sau sa fim stresati. Avem timp sa fugim toata ziua dintr-o parte intr-alta dar, nu gasim vreme pentru un scurt jogging, pentru propriul nostru mecanism viu. Stim, e "o alta mentalitate, un stil de viata care nu ne reprezinta". Noi doar avem ceva timp si cautam tot timpul sa ne facem si mai mult timp...Cand de fapt, tot timpul este chiar in fatza noastra....
Avem timp; privim ceasul...Nu mai avem timp, deja suntem in intarziere!
Secund
A fi mereu al doilea... Am ajuns la concluzia ca iti trebuie talent pentru asa ceva.. E intr-adevar un talent, a fi intotdeauna "vice". Mereu, acolo, aproape de primul, mereu in competitie si, uneori, depasit la mustatza (fiindca suntem baietzi si purtam asa ceva).. Mereu, demn de luat in seama, mereu numai bun, in caz ca primul este descalificat, dar, mereu asteptand parca in zadar.. E ca in jocul acela cu scaunele, de la gradinitza. Probabil ca nu l-am jucat suficient, caci nu am invatzat nimic din el. Atunci cand stai prea mult, te uitzi la ceilalti ce se grabesc sa-si gaseasca locul si, te trezesti in cele din urma, ca toate locurile sunt ocupate, chiar si atunci cand tu stii sigur ca ai fi fost perfect apt sa ocupi macar cateva din acele "scaune".
A fi mereu al doilea....Ceea ce este ciudat este ca n-am privit niciodata viatza ca o competitie.. Doar cu mine insumi insa, niciodata cu cei din jur. Credeam cu tarie ca fiecare are propriul sau drum in viata. Si uite, ca totusi, exista aceste culoare de fuga ce se intretaie... Ca la atletism. Se pleaca pe culoare si dupa care se trece la.... parca "Sfoara" era termenul tehnic.. Se alearga apoi la gramada, la pluton... Probabil ca e cazul sa incep sa pun piedici celor ce vor sa ma depaseasca...
A fi mereu al doilea tine si de conduita. Mereu am fost politicos, mereu am lasat pe altii inaintea mea: la coada, pe usa, in trafic... Astazi, chiar, ma uitam surprins ca, cineva, la o coada enorma, de ora 11 noaptea, in Real, m-a lasat pe mine in fatza lui. El avea un carucior cat un vagon, plin ochi, eu doar un cosh cu o completare de cadouri.. Deci, gandirea lui a fost una politicoasa, cam ce as fi facut eu in locul lui: "Poftitzi dvs, caci la mine va dura mai mult". Am intrat, mi s-a facturat totul si, cand sa plec, ma uit inapoi. Se blocase casa de marcat, chiar dupa mine; binefacatorul meu avea acum de asteptat... M-am simtzit eu vinovat... Oare catzi s-ar fi simtzit ca mine?
Poate ca a fi al doilea ma reprezinta. Mereu intarzii cateva minute.. Singurele dati cand ajungeam la timp era cand aveam un ceas care o luase inainte, cam cu 8-10 min. Nici eu nu stiam exact cu cat era, cert este ca mereu stiam si ora, cu aproximatie dar, la fel, reuseam atunci sa ajung mereu cu 15 min inainte. Probabil ca asa va trebui: sa ma fentez, eu pe mine insumi...
A fi mereu al doilea e atat de greu incat trebuie sa fie un talent...Dar e si un blestem. Premiul il primeste doar locul I, doar el are coronitza. Deci, pentru locul II ramane blestemul de a aduna mereu diplome, laude, aprecieri reverentzioase, de a fi mereu comparat cu invingatorul, considerat egal cu acesta, sau chiar mai bun (dar cu mai putzin noroc), dar, odata decernate premiile, ramane concretul situatiei, ramane doar un fel de statistica. Oricat ar fi de injust, rezultatul e cel care ramane...Probabil ca e cazul sa pun si eu contestatii...
A fi mereu al doilea tine de fair-play. A-ti recunoaste sportiv depasirea, a te bucura sincer de frumusetzea competitziei. Uneori se zice (SI ASA ESTE) ca e mai frumoasa o infrangere in care ai fost stralucit, decat o victorie lamentabila... Probabil ca cel care a spus primul asta a si castigat, destul...
Si totusi, la naiba cu toate. Cred ca am si eu suficienta mentalitate de invingator. E vremea sa castig si eu...Doar o data...
A fi mereu al doilea....Ceea ce este ciudat este ca n-am privit niciodata viatza ca o competitie.. Doar cu mine insumi insa, niciodata cu cei din jur. Credeam cu tarie ca fiecare are propriul sau drum in viata. Si uite, ca totusi, exista aceste culoare de fuga ce se intretaie... Ca la atletism. Se pleaca pe culoare si dupa care se trece la.... parca "Sfoara" era termenul tehnic.. Se alearga apoi la gramada, la pluton... Probabil ca e cazul sa incep sa pun piedici celor ce vor sa ma depaseasca...
A fi mereu al doilea tine si de conduita. Mereu am fost politicos, mereu am lasat pe altii inaintea mea: la coada, pe usa, in trafic... Astazi, chiar, ma uitam surprins ca, cineva, la o coada enorma, de ora 11 noaptea, in Real, m-a lasat pe mine in fatza lui. El avea un carucior cat un vagon, plin ochi, eu doar un cosh cu o completare de cadouri.. Deci, gandirea lui a fost una politicoasa, cam ce as fi facut eu in locul lui: "Poftitzi dvs, caci la mine va dura mai mult". Am intrat, mi s-a facturat totul si, cand sa plec, ma uit inapoi. Se blocase casa de marcat, chiar dupa mine; binefacatorul meu avea acum de asteptat... M-am simtzit eu vinovat... Oare catzi s-ar fi simtzit ca mine?
Poate ca a fi al doilea ma reprezinta. Mereu intarzii cateva minute.. Singurele dati cand ajungeam la timp era cand aveam un ceas care o luase inainte, cam cu 8-10 min. Nici eu nu stiam exact cu cat era, cert este ca mereu stiam si ora, cu aproximatie dar, la fel, reuseam atunci sa ajung mereu cu 15 min inainte. Probabil ca asa va trebui: sa ma fentez, eu pe mine insumi...
A fi mereu al doilea e atat de greu incat trebuie sa fie un talent...Dar e si un blestem. Premiul il primeste doar locul I, doar el are coronitza. Deci, pentru locul II ramane blestemul de a aduna mereu diplome, laude, aprecieri reverentzioase, de a fi mereu comparat cu invingatorul, considerat egal cu acesta, sau chiar mai bun (dar cu mai putzin noroc), dar, odata decernate premiile, ramane concretul situatiei, ramane doar un fel de statistica. Oricat ar fi de injust, rezultatul e cel care ramane...Probabil ca e cazul sa pun si eu contestatii...
A fi mereu al doilea tine de fair-play. A-ti recunoaste sportiv depasirea, a te bucura sincer de frumusetzea competitziei. Uneori se zice (SI ASA ESTE) ca e mai frumoasa o infrangere in care ai fost stralucit, decat o victorie lamentabila... Probabil ca cel care a spus primul asta a si castigat, destul...
Si totusi, la naiba cu toate. Cred ca am si eu suficienta mentalitate de invingator. E vremea sa castig si eu...Doar o data...