Da, ma dor urechile! E atata larma, atata zgomot si atata cearta incat pana si auzul meu nu mai poate suporta!
De ceva vreme de fiecare data cand deschid televizorul dau peste cate un talk show. Fie ca e monden, fie ca e sportiv, fie ca politic, trebuie sa se vorbeasca! Si se vorbeste si iar se vorbeste, se emit idei si se contrazic altele cu asa o repeziciune si incredere in sine incat ti se pare ca la acei oameni creierul s-a transformat direct in gura si a inceput sa vorbeasca. Dar urechile? Sincer? Mai asculta cineva?
Mi se par odioase talk-show-urile de genul OTV sau mai nou Antena 1, Antena 2. Cum poti sa inviti o don'soara scolita in cluburi si sa astepti ca ar avea ceva de spus? Sincer, cred ca ar trebui sa dau in judecata astfel de emisiuni pentru ca imi strica telecomanda: asa de tare apas pe butonul de "next program". Nici nu merita sa vorbesc despre ele si ma inteb daca as avea vreodata ce discuta cu cei care le fac audienta. Talk show-uri sportive. Sportul e miscare, e respiratie, e talent. Iar cand auzi idei de la sportivi ca "am castigat fiindca ne-am dorit mai mult victoria" zau daca nu ramai mut...u. Asta in cel mai bun caz. Fiindca atunci cand se ajunge la categoria "ghiolbani cu bani" si cand auzi deja vocile intiparite bine in minte si imitate de toti comediantii fara inspiratie de pe la noi parca nu mai stii daca nu ar fi mai bine sa lasi fotbalul deoparte si sa te profilezi pe pescuit. Acolo nu ar trebui sa se vorbeasca prea mult si prea tare fiindca, vezi bine, se sperie pestii.
Si ajungem la talk-show-urile politice, grozavia cea mai mare. Exista deja 2 posturi specializate doar pe asa ceva: Realitatea si Antena 3. Televiziuni de stiri cica. Asa o fi fost la inceput. Intre timp, stirea e doar un pretext pentru vorbarie. Stirile la ora fixa derulate rapid-rapid si apoi repede se cheama invitatii sa vorbeasca ei, restul orei. Pai de ce le mai trebuie astora atatia angajati, atatia corespondenti? Ia acolo, un regizor de platou, un moderator, 2 cameramani si un sunetist. Simplu, ieftin, facil. Nici pentru moderator nu e greu: nu ai nevoie de documentare in vederea emisiunii, nu ai nevoie sa fii doxa intr-un domeniu. Tu doar intrebi, tu doar arunci osul intre cei doi caini conversationali din platou. Economie, comoditate si nu in cele din urma lene din partea realizatorilor unor astfel de emisiuni. Urmariti singurele talk-show-uri adevarate ramase in mass-media romaneasca: la TVR. Veti intelege acolo cat de mare e diferenta, ca nu orice om care are gura si un pic de creier merita invitat ci ca in anumite cazuri vorbele si ideile pot curge, se pot lega (iar emisiunea "Garantat 100% a lui Catalin Stefanescu e varful de excelenta). Interesant sau nu, dar la TVR nu exista parca niciodata cearta in platou, nu se ridica tonul. Stiu, ei sunt vechi, sunt prafuiti. Sa vedem la astia noi ce se poarta.
Inainte de campania electorala parca mai exista un ton. Venea invitatul X si Y, isi spunea poeziile si apoi se trecea mai departe ca si cum nu s-a intamplat nimic. In campania electorala insa invitatul X avea deja o culoare politica, Y avea o alta. Nu se putea sa zica primul ceva fara sa replice al doilea altceva. Sa-l astepte sa-si termine ideea? Nici vorba! Daca si-o expunea pe toata exista pericolul real ca telespectatorul chiar sa inteleaga ceva si, mai periculos, chiar sa creada. Asa ca repede intrerupea, la prima pauza de respiratie a vorbitorului, repede ii taia vorba sau si mai bine ii dadea o replica in doi peri, apoi celalalt ii servea si el la randul sau aceeasi doctorie si uite asa se ducea de rapa tot talk-show-ul. Devenea scandal-show. Era gata incalceala, inversunarea era prezenta din oficiu si omul se uita, fiindca, nu-i asa, ne place sa fim spectatori la scandaluri. Azi asa, maine asa. Intre timp campania electorala a trecut demult dar obiceiul s-a pastrat. Asa se intampla atunci cand actorii sunt atat de slabi incat raman fixati pe un rol. Deja e clara orice emisiune de acest gen: primul invitat de la PNL, al doilea PDL si al treilea PSD. Fiecare desemnat de fapt de catre o persoana din cadrul partidului sa-i reprezinte, fiecare cu linia ideatica clar trasata de textierul sau. Asadar se arunca subiectul intre ei si deja poti sa fii sigur ca stii exact ce va spune fiecare. Nu trece mai mult de 1 minut si deja incep intercalarile, incepe incalceala de idei, moderatorul aproape ca nici nu mai are de ce sa intervina, decat atunci cand se escaladeaza prea mult dezbaterea, moment numai bun pentru inca o pauza de reclama. Asta e televiziune?!?!? Asta e o emisiune in urma careia ar trebui sa ramai cu ceva? Nu, asta e doar o discutie demna de "banca din fata blocului". Categoric, o astfel de emisiune nu are nicio valoare nutritiva. E doar o cearta fara pumni. Pai decat asa, prefer boxul. Acolo sunt pumni, fara cearta. Macar stii si vezi cine castiga pana la urma. Nu asa, la aceste emisiuni cand toti par haite de caini ce latra. Latra unul, latra celalalt, harmalaie, maraieli dar nicio muscatura clara. Tupeul ii face pe multi dintre invitati sa fie si mai virulenti exact atunci cand sunt pusi la colt, cand sunt in inferioritate. Stiti doar ca cel mai mult latra exact cainii mici, constienti de statura si de slabiciunea lor. Iar procedeul preferat al acestor "invitati la dialog" este ca atunci cand nu mai exista cale de a taia vorbirea celuilalt ultima solutie, iti pui bocancii de buna crestere si "te sui" direct peste el. Se aude cine vorbeste mai tare.
Problema este urmarea directa a cui vorbeste si de ce vorbeste. Din partizanat, din obligatie. Oamenii astia nu vor sa transmita ceva neaparat ci doar sa fie vazuti si sa nu cada prost, fiindca de spus nu au ce. Nu au idei, nu au solutii. Daca le-ar avea, le-ar pune in practica. Cat despre dialog, demult nu mai exista cultura sa. Da, e vorba de o cultura, fiindca sa stii sa asculti pana la capat si apoi sa dai o replica inteligenta, compiland intreaga idee spusa de antevorbitor necesita in primul rand pregatire retorica si de ce nu, cultura. Cum sa pretinzi asa ceva unor politicieni veniti din toate clasele sociale, arivisti in ceea ce inseamna conducerea unui stat. Unul a fost profesor, altul jurist, altul sindicalist, altul sef din tata in fiu... Pot ajunge toate aceste clase de oameni la un numitor comun, mai ales atunci cand intre ei exista miza politica? Nici vorba! Pana la urma in ceea ce priveste politicienii ei sunt exact oglinda noastra, a celor ce-i voteaza. Uitati-va, incercati sa initiati un dialog pe teme incisive cu un necunoscut. Veti avea acelasi rezultat, aceleasi contraziceri. Ba mai mult, atunci cand se termina argumentele se trece la jigniri. Acestea ucid orice posibilitate de schimb de idei si definesc foarte clar mentalitatea de "chivute".
Strada s-a mutat asadar in platourile tv. Mai raman claxoanele de adus in studiouri insa nu sunt sigur ca nu vor aparea si ele in curand acolo. Din ceea ce parea initial o idee buna, televiziunea de stiri, care sa te tina conectat 24 din 24 la pulsul cotidian a ramas un bruiaj. O larma nedefinita de vorbe, cuvinte, nu idei. 1000 de vorbe care nu au aplicabilitate practica, fizica nici cat un bobarnac. O incrancenare care ar putea da impresia de interes pentru binele general, pentru cei ce privesc si asculta. Asta daca n-ar fi de fapt doar o exprimare egoista a eului fiecaruia.
Faceti un experiment: opriti sonorul la o astfel de emisiune. Apoi urmariti gesturile, gradarea conflictuala (ce reiese din alternarea cadrelor), fetele schimonosite de gandurile sarcastice si perfide si.... nu-i asa ca intelegeti tot din acea emisiune? La ce bun sonorul? Mai bun filmul mut, clasic. Macar acolo stii ce gasesti: alb si negru, ambele bine evidentiate, foarte contrastante. Fiindca in realitatea noastra nu mai e alb si negru ci doar cenusiu, mult-mult cenusiu apasator si enervant.
"Doamne, arata-Te lor! E in puterea Ta! Ceea ce se intampla e impotriva Ta!" Privea in sus cautandu-L cu disperare, asteptand semnul izbavitor....Nimic nu se intampla... Apoi pe un ton resemnat spuse: "Nu exista niciun Dumnezeu!".
Cel care rostea aceste cuvinte era fiul unui rabin, Mushe Zonasha - daca auzul meu a captat corect relatarea - un om crescut bineinteles in credinta in Dumnezeu, foarte inoculat in temeiuri religioase si mai ales in ideea ca se intampla lucruri pe lumea asta care sunt dincolo de puterea de intelegere umana dar sunt de fapt voia Domnului. Momentul revelator relatat mai devreme se intampla intr-un lagar nazist de exterminare, intr-o dimineata friguroasa. Aproximativ 10.000 de femei asteptau in camioanele ce le duceau spre camerele de gazare ale ceea ce a fost numit "Solutia finala". Reduse deja la conditia de schelet viu, sortate si dezbracate, priveau cu resemnare momentul in care moartea inevitabila avea sa vina. Erau deja prizoniere si stiau ce avea sa urmeze. Puteau vedea deja fumul ce iesea de pe cosul crematoriului aflat la un kilometru departare. Aceiasi soarta le astepta si pe ele. Linistea fu spulberata de zgomotul motoarelor de camion pornite. Atunci si-a facut loc panica si disperarea, toate cuprinse in strigatul mortii miilor de femei. Acesta a fost momentul decisiv in care fiul de rabin n-a mai putut rabda, in care Dumnezeul sau trebuia sa se arate fiindca era totusi in puterea de intelegere umana ca niciun zeu nu ar fi putut tolera atrocitatea.
Relatarea e doar unul dintre momentele cutremuratoare ale unei impresionante serii documentare BBC - "The World at War". Produs intre 1969 si 1973, cu efortul umane si financiare majore (aprox. 11.000.000 lire, in bani actuali) acest serial ramane inca in topul primelor documentare ale tuturor timpurilor si cu certitudine va figura si in lista filmelor de referinta vizionate de mine. Un documentar facut cu obiectivitatea si profesionalismul tipice BBC-ului, o serie cronologica a razboiului in care absolut tot ceea ce este de spus este mentionat. Nu apare schematismul actual al documentarelor, focalizarea spre extraordinar, spre socant, nu apare nici acea intruziune a calculatorului pe care o vedem in mai toate productiile actuale. In schimb se tese cu mare finete o poveste a faptelor istorice, a relatarilor exceptionale ale celor ce le-au trait, s-a cautat indelung prin arhive pentru imaginile cele mai edificatoare si reale ale conflictului, intregite si cu atmosfera acelor timpuri izvorata din lungile pasaje ale jurnalelor de cinema ale epocii. Ti se expun faptele, te face sa gandesti iar concluziile le desprinzi singur...Rezultatul este desavarsit.
Suntem deseori tentati sa credem ca al doilea razboi mondial este la o distanta intangibila de noi. Omul modern nu mai seamana deloc cu cel de atunci. Parca totul s-a schimbat radical, implacabil. Omul actual, extensie a calculatorului si celularului nu poate fi acelasi cu cel din acele vremuri, pur si simplu sunt prea mari contrastele. Aproape toate imaginile ce ne sunt date din anii '40 sunt in alb-negru, viata noastra pare mult mai colorata, distrugerile si luptele salbatice ale razboiului nu au nicio corelare in razboiul "elegant" episodic din zilele noastre ci pare mult mai apropiat cu conflictul "la baioneta" al primului razboi. In plus si martorii oculari ai acelor vremuri s-au stins, unul cate unul sau, cei mai multi si-au pierdut luciditatea si in orice caz actualitatea. Ce stiu batranii despre lumea de azi, despre schimbarile continue, despre "trendul" actual?
Socotiti acum altfel. Au trecut doar 65 de ani de cand razboiul s-a incheiat. Vi se mai pare asa indepartat? Uitati-va atunci la bunicii vostri. Erau copii, poate adolescenti in vremea razboiului. Tot vi se par vremuri apuse? Atunci cautati acest documentar despre care vorbesc. La momentul realizarii sale trecusera doar 25 de ani de la sfarsitul conflagratiei. Lucrurile se reasezasera in normalul lor, dar amintirile, acele amintiri care nu puteau fi niciodata uitate odata traite erau vii, la fel ca multi dintre oamenii determinanti ai razboiului. In documentar, pe langa marturiile unor oameni simpli (dar emblematici pentru anumite roluri din vremea razboiului - soldat in cadrul debarcarii din Normandia, luptator in rezistenta franceza, disident al regimului nazist etc) apar si personalitati importante ale razboiului: Anthony Eden (Lord Avon) - Ministrul de Externe al Marii Britanii si succesorul lui Churchill, Albert Speer - Ministrul de Armament al Germaniei Naziste, ori personaje din umbra marilor personalitati precum secretara personala a lui Hitler, sau soferita lui Roosevelt. Faptul ca-i vezi color, ca-i vezi inca in putere, lucizi da mult mai mare greutate vorbelor rostite. Eventimentele, starile si cifrele rostite de fiecare, dar mai ales expresia lor faciala umbrita continuu de drama globala la care au fost partasi te face sa te cutremuri, te face sa simti ca de fapt acest razboi nu este atat de indepartat cum pare. De fapt lumea anilor '70-'80 e destul de asemanatoare cu cea actuala. Dintr-o data totul devine mult mai aproape, mult mai actual in lumea de azi fata de cat o lasa tot mai palidele comemorari sa se vada. Iar apoi cifrele, dau fiori reci: 55 de milioane de morti in intregul razboi mondial, dintre care aproape jumatate doar din URSS! China, 10 milioane de morti, din care doar 1,5 milioane soldati...restul civili. De fapt, cu exceptia Angliei, Germaniei, Japonei si Italiei, in cazul tuturor celorlalte tari au murit mai multi civili decat militari. Urmeaza Polonia cu aprox. 6 milioane (dintre care 3 milioane doar in lagarele naziste!), Germania cu 5 milioane, Japonia 2 milioane, Iugoslavia si, atentie, Romania cu cate un milion fiecare. Prin comparatie, America si Marea Britanie au avut doar aproximativ 500.000 fiecare. Asta spune multe despre zonele fierbinti ale razboiului, despre atrocitati, despre cine a fost carne de tun, despre cine a fost marioneta si cine papusar. Nu poti sa nu te cutremuri atunci cand documentarul iti arata un drum nesfarsit de prizonieri rusi ai operatiunii Barbarossa. Ti se spune apoi ca au fost luati milioane de prizonieri de-a lungul razboiului. Si apoi procentul brutal: "dintre acestia doar 3% aveau sa se intoarca vii acasa la incheierea razboiului". Nu poti sa ramai rece cand ti se spune ca din acel total de 55 de milioane, 14 milioane de oameni au pierit in lagarele naziste, cele care de fapt au fuctionat la capacitate maxima doar 2-3 ani, in ultimii ani ai razboiului. Adevarate fabrici ale mortii! Oameni fara aparare, nici macar parte beligeranta, doar stigmatizati. Nu poti sa nu te ingrozesti cand vezi schema dupa care functiona masinaria macabra de exterminare a fiecarei camere de gazare-crematoriu: totul se folosea de la victime - vezi gramezi imense de ochelari, camere intregi pline de par uman sau cand auzi relatarile evreilor obligati la munca fortata - pana si grasimea umana rezultata in urma exterminarii era colectata. Iadul cu siguranta e mult mai bland. Apoi imaginile de razboi, cadavrele insirate in dezordinea luptelor, bombardamentele oraselor, furtunile de foc de aproape 800 grade Celsius dezlantuite asupra oraselor Germaniei, atacurile salbatice ale japonezilor, de partea cealalta a globului dar si rezistenta lor orbeasca si nebuneasca pana la ultimul om. Doar exemplul luptelor pentru atolul Tarawa, din oceanul Pacific: pentru o insula cu o latime de aproximativ 6-700 de m, transformata in baza aeriana, s-au inghesuit si s-au luptat feroce timp de 3 zile, inaintand pur si simplu metru cu metru, 20.000 de oameni. Au rezultat 6000 de morti, pentru un kilometru patrat. Din totalul celor 3000 de japonezi ce aparau insula doar 17 s-au predat la final. Cruzime si ferocitate, ura inoculata de ambele parti si mai ales propaganda. Deja suna mai apropiat, nu credeti? Un razboi incheiat cu "Happy-End" in urma caruia lumea a luat avantul decisiv pentru boom-ul de azi? Oare cat de aproape a fost de fapt razboiul de a lua o alta turnura? Daca megalomania lui Hitler nu se manifesta, ca la orice dictator, daca era in primul rand un strateg si facea miscarile corecte pe tabla de sah a Europei, daca mai insista inca 1 an asupra Angliei aceasta putea fi cucerita. Apoi, terminand razboiul intr-un front, se putea ocupa poate linistit de URSS. V-ati gandit vreodata cum ar fi aratat Europa azi? Nemtii si celelalte popoare germanice tolerate ca rasa dominanta, ariana, restul raselor - doar buni de munca, fara drepturi la autodeterminare, o forma moderna de sclavie, iar rasele subumane exterminate pana la ultimul. Asta a fost miza, asta a fost pericolul la care Europa a fost expusa. Nu, nu a fost Evul Mediu, ci Secolul XX!
Intreaga serie documentara te face sa iti pui multe intrebari. Martorii si relatarile lor sunt doar aparent reci. Sunt traite, simtite si resimtite. Se simte acea importanta epocala a ceea ce au trait dar e si tristetea, marcarea pe viata, insa si o anumita doza de resemnare. Probabil ca fiecare se intreba in sinea lui "pentru ce s-a intamplat totul"? Germania a platit pentru ceea ce a facut. Asa se spune. Tara a fost impartita in doua si a fost reconstruita (mai ales de aliati) tocmai pentru a plati paguba de razboi. A platit si a fost rasplatita. Acum e din nou putere mondiala. Cei 55 de milioane de morti au fost oare rascumparati? Moartea lor dar mai ales cruzimea are vreun pret? Vorbim de crime, nu de victime, nu uitati asta! Germania a declansat doua razboaie mondiale intr-un interval de 50 de ani si totusi nu a fost stearsa de pe fata pamantului. Probabil ca nemtii meritau sa aiba ei soarta pe care o pregatisera intial evreilor si raselor inferioare. Nu, acestia nu fusesera destinati a fi exterminati. Se vroia exilarea lor pe insula Madagascar, fapt devenit posibil o data cu capitularea Frantei, cea care detinea insula gigantica. Blocada maritima a impiedicat planul, drept pentru care s-a trecut la solutia finala, brutala. Ca sa nu mai vorbim despre riscul la care a fost expusa intreaga omenire prin intruziunea nazismului german. Riscul nu se plateste? Orasele Germaniei au fost devastate, insa la fel si cele ale Poloniei, Rusiei, Angliei. Germania a scapat ieftin in urma razboiului, Anglia de pilda, asa-zisa castigatoare, a pierdut mult mai mult: imperiul colonial i s-a destramat. Intelegeti acum de ce neo-nazismul trebuie tratat cu maxima precautie, trebuie eliminat de la primii sai germeni? Credeti ca oamenii s-au schimbat chiar asa de mult fata de atunci? E ignoranta si necunoastere si acum. Doar asa se pot perpetua anumite convingeri. Si nu uitati, instinctele umane (nu umaniste). Lacomia, ura, salbaticia, cruzimea exista in subconstientul fiecaruia. Trebuie doar sa fie descatusate.
Era secolul XX, nu mai erau analfabeti pretutindeni. Existau valori umane, exista civilizatie, exista o lume pe care multi o considera chiar mai buna, mai umana chiar decat cea prezenta. Cu toate astea, atunci cand a venit momentul decisiv oameni care convietuisera in buna vecinatate si-au intors le-au intors dintr-o data spatele semenilor. Evreii erau de la inceput persecutati, apoi lasati fara hrana si inghesuiti in ghetouri. Apoi mintiti cu relocarea, de fapt dusi in lagarele de exterminare. Transportati cu trenurile in adevarate calatorii ale ororii carora multi nu le supravietuiau, dupa ce rezistau si la ceea ce credeau ei a fi ultimul chin, erau destinati "bailor" de Zyclon B. Asta in cazul in care nu erau ucisi de la inceput, comunitati intregi, executati pe rand, ca la plutonul de executie, fie pe marginea unui deal, pentru a se stivui pe partea cealalta, fie fortati sa intre in gropi sapate tot de ei si impuscati pe rand, straturi dupa straturi.
Secolul XX, da? Ce faceau semenii evreilor? Polonezii din Varsovia de pilda aplaudau coloanele de evrei ce se indreptau spre ghetou. Stiau ca le vor ramane lor locuintele si mobila. Lacomie inainte de orice. Nu conta ca si ei, la randul lor, erau sub talpa germanilor si ca in curand aveau sa fie folositi si ei ca forta de munca in industria nazista de razboi. Iar nemtii? Un comandant rus spunea ca atunci cand au inceput sa ocupe ei Germania nu era niciun localnic care sa recunoasca sustinerea acordata nazistilor. Toti devenisera "fosti disidenti". Sa fi fost frica de rusi sau lasitatea speciei umane?
Nu a sustinut nimeni nazismul dar acesta a ajuns la putere? Cum a ajuns Hitler atotstapanitor. Sa fi fost acolitii sai, Himmler, Goering sau Goebbels suficienti pentru a pune in aplicare mana de fier a nazismului? Sa fi fost o dictatura de la inceput? Nu, totul s-a facut prin colaborationism prin si pentru multime, prin si pentru majoritatea populatiei. Daca la inceput poate ca majoritatea era mai retinuta, ea s-a aruncat in bratele nazismului o data cu inflorirea economica, determinata partial si de industria de inarmare premargatoare razboiului dar mai ales dupa primele succese reputate in razboi. Anexarea Austriei, Cehoslovaciei apoi Polonia, Norvegia si Franta au dus multimile in extaz, la picioarele lui Hitler. Aceia nu erau tot germani, nu era majoritatea? S-au gandit vreo clipa la ce va putea urma sau l-au sustinut si urmat orbeste sau doar ridicau mana la salut, mecanici si docili? La fel si Japonia, in care simbolul imparatului a fost folosit de factiunea militarista pentru interesele razboinice. Era secolul XX, nu va imaginati ca majoritatea de atunci era "o turma" iar cea de acum este o uniune de interese bine determinate. Informatie exista si atunci, exista si sufragiu iar dictatura, oricat s-ar sustrage individul singular de la raspundere, nu era ceva implacabil. Dictatura era ceva asumat si asta a demonstrat-o razboiul si primele sale succese in forma cea mai pura. Asta e marea legatura peste timp, o legatura pe care 65 de ani de la razboi pana acum nu o pot ascunde. Majoritatea decide in continuare, propaganda e transfigurata, e adaptata vremurilor insa de fapt se vrea aceiasi pereche de sfori de marioneta. Masa de oameni nu realizeaza importanta deciziilor lor. Stie oare sa diferentieze importanta fiecarei atitudini in masa? Uitati-va la alegeri, uitati-va cum priveste fiecare individ rolul sau cetatenesc? Informare, gandire, planificare, rationament sau factor sentimental, ura, vorbe frumoase, bine rapid si facil, inexplicabil si inaplicabil de facil? Stiti prea bine ce este ales intotdeauna. Alegerile le facem doar pentru 4 ani? Vi se pare putin? Cate prostii se pot face in acest interval, cate decizii gresite se pot lua, care sa ne afecteze viata pe cateva decenii inainte? Individul, cu toata lacomia si fatarnicia sa nu poate fi periculos. Insa atunci cand se integreaza altor asemeni lui, cand devine o masa de manevra si, mai rau, cand acea grupare devine majoritara situatia e grava. Da, istoria trebuie sa fie o lectie. O lectie ca nu ar trebui sa conteze doar personajele principale. Sa nu ascundem produsele in spatele etichetelor. De fapt, dincolo de orice personaj sta de fapt poporul sau. Nazistii nu ar fi putut pune niciodata in aplicare planurile lor daca nu ar fi existat consimtamantul tacit sau dezinteresul celorlalti. Si in primul rand daca n-ar fi existat forta multimii.
Asadar, nu ar trebui sa ne fie teama de propriile convingeri atata vreme cat suntem minoritari. Cand insa optiunea noasta devine majoritara, atunci intr-adevar e cazul sa devenim problematici, sa consideram ca intotdeauna varianta majoritara este de 10 ori mai periculoasa decat cea minoritara. Fiindca ea decide, aproape intotdeauna. Si mai ales fiindca are o inclinatie extrem de periculoasa catre pasi gresiti si, mai rau, pentru recunoasterea tardiva sau chiar neasumarea greselilor. Cautati acum in jurul vostru exemple. Subiectul ramane vesnic deschis....
Imi plac bomboanele! Si e normal. Sunt dulci asa cum nici dulcele nu ar fi stiut singur sa fie. Zaharul nu ar fi fost de-ajuns. A trebuit sa existe bomboana, sa se umple de tot ceea ce zaharul stia oferi si, ca un gest de suprem rost si intelepciune sa dea apoi o directie, un sens dulcelui.
Poate nu credeti dar fiecare e speciala, e unica in felul si aroma sa. Aparent sunt inseriate, unele par asemanatoare cu altele, dar nu va lasati pacaliti! Incercati sa le simtiti/sa le degustati mai mult, incercati sa le intelegeti pe fiecare in parte. Veti descoperi micile amanunte, de forma sau de continut care dau de fapt marile deosebiri. Fiecare bomboana merita savurata si apreciata in felul sau specific.
Sunt bomboane de tot felul: elegante sau simple, rafinate sau varsate, de casa sau de cofetarie, de societate, cu gusturi ciudate sau simple, pur si simplu lumea este mai frumoasa, mai dulce fiindca exista o bomboana pentru fiecare, pe gustul oricui.
Imi plac bomboanele. Unele sunt atat de bune incat atunci cand le savurezi nu stii daca se topesc ele sau te topesti de fapt tu dupa ele. Iti reimprospateaza mereu starea si ramane doar dulcele momentului, felul in care splendoarea gustului te vor face sa te simti in sinea ta mereu copil, mereu ascultator si supus datatoarei de gust. Probabil special pentru aceasta regresie in varsta sunt bomboanele mereu colorate. O multime de culori si nuante, fiecare pregatite sa-ti ia ochii, inca inainte de a putea ajunge la ea. Ba s-a mai inventat si ambalajul, tocmai pentru a le face si mai atractive, un mimetism inspre superlativ. In zadar, ambalajul e pentru naivi. Bomboanele erau irezistibile prin ceea ce sunt ele de fapt, prin dulceata sigura a fiecareia. O bomboana care nu e dulce ar fi o ineptie.
Da, imi plac bomboanele prin ceea ce stiu ele sa ofere, prin simplitatea lor amagitoare. Inselatoare fiindca de fapt totul este teribil de complex. Nu e nevoie sa iti descrie cineva cum este o bomboana, vei stii ca ea trebuie sa fie dulce, dar exact cum, ce fel de dulce, nimeni nu va fi in stare a-ti explica. E nevoie sa o simti, sa te indragostesti si sa te umpli de gustul ei, sa o lasi sa iti povesteasca singura despre ea oricat, sa te bucuri de ea pana la ultima picatura de zahar. Cele mai multe se dau greu savurate. Daca nu ai rabdare, te plictisesti de ea la inceput si incepi s-o zdrobesti in dinti, se va sparge zgomotos si nu vei ramane decat cu gustul inceputului si cu cioburi ca si cum nici n-ar fi avut altceva in ea. Daca insa ai rabdare cu ea, invelisul dur se topeste usor si din interior iti daruieste aroma sa mieroasa. Atunci vei sti cum si ea e capabila sa iti multumeasca tie.
Lacomia si regretul ispravirii iti va cere poate ca atunci cand ai terminat una sa cauti o alta, la fel, dar oricat vei cauta mereu vei ramane cu amintirea bomboanei ce ti s-a parut de la inceput perfecta. Si, asa cum am spus, fiecare poate fi perfecta, in felul sau unic. Mai presus de toate ea creeaza dependenta intotdeauna. Si cine n-a gustat macar una, o data? Imi plac bomboanele pentru ca le poti lua cu tine, ca vin cu tine. Par ascultatoare dar, de fapt, tu esti cel care nu poate trai fara ele. Mereu un fosnet de celofan iti va ascuti starea, te va face sa cauti instinctiv bomboana din jurul tau, din viata ta.
Iar astazi, 8 Martie, e ziua lor si in modul cel mai simplu si direct le multumesc pentru ca ne indulcesc si ne coloreaza viata!
Fiindca ultima data am scris pe blog despre pisici m-am gandit ca ar fi politicos si "patriotic" pentru mine sa mai aduc vorba si despre "Arpagica" mea, rasfatata familiei. Acum imi dau seama ca prea demult n-am mai scris despre ea. Tot am in plan sa prelucrez noianul de material video filmat cu ea (si o s-o fac, promit!) dar uite, tot amanand de pe o zi pe alta, au trecut luni intregi fara nicio veste sau aratare despre matza noastra. Da, s-a facut mare si...simpatica (incerc sa nu las subiectivismul sa ma faca sa zic ca-i "frumoasa"). Dar simpatica este, caraghios de simpatica! Va garantez asta, iar daca nu ma credeti, priviti pozele.
E interesanta viata ei...cred. In fiecare zi descopera cate ceva. Uneori isi da seama ca se poate catara pana sus pe biblioteca, sa atinga tavanul. Si tot atunci ar trebui sa-si dea seama ca nu se mai poate da jos. Sta, se agita, se "mataie" si intr-un final intinzi mana dupa ea si o dai jos. Am tot sperat sa invete din patanie. Nici vorba. Mereu ajungea in acelasi impas. Pana la urma cred ca a invatat ea lectia cea mai importanta pentru sine: oricat de sus ar fi, se poate da si singura jos fiindca pisicile cad tot timpul in picioare. O alta descoperire importanta in viata ei? Cada de baie. Ii placea sa sara acolo, sa inspecteze zona aceea rece, sa se simta probabil pe o alta planeta, ca un astronaut pe luna. Zis si facut, una doua sarea in cada. Ce a descoperit? Ca uneori cada poate fi si plina cu apa! Intr-adevar o revelatie care a ravasit-o...la propriu. Vreo 20 de minute in care am alergat cu foenul si prosoape dupa ea prin casa. Intamplarea cred ca a ciufulit-o, a zburlit-o si a facut sa inteleaga ceva din expresia de "matza plouata". Probleme existentiale? Sensul vietii, lumea inconjuratoare? Nu stiu, par sa o preocupe si sa o sperie in acelasi timp. Adica imediat ce se deschide usa de la intrare ea o tuleste pe scari. Casa scarilor e cam ceea ce era Oceanul Atlantic pentru Columb. Inspecteaza plantele de la etajul nostru apoi o ia in jos pe scari, cel mai mult, pana la etajul 2. Mai departe lumea o sperie. Si sa vedeti: am dus-o la doctor acum 2 saptamani intr-o sacosa. Am lasat-o sa scoata capsorul si sa vada lumea. Era terorizata! Ai fi zis ca era impaiata daca nu ar fi tremurat toata de frica. Daca a stat cuminte in cabinetul doctorului? Putin spus! Parea cea mai fricoasa faptura de pe planeta! Apoi drumul inapoi spre casa, tot in sacosa. Ce mi-a venit mie dupa ce-am intrat in bloc, sa o scot din sacosa... Kitty a noastra a prins dintr-o data curaj si forta, s-a smuncit din bratele mele si a luat-o repede pe scari. In sus! De-abia m-am tinut dupa ea. Se oprea la fiecare etaj, se uita catre locul unde ar trebui sa fie usa noastra, apoi vazand ca nu-i aia urca inca un nivel. Si tot asa, pana la apartamentul 87. S-a asezat pe coada in fata usii si implora din priviri sa se deschida. Iar cand s-a deschis in cele din urma, a fugit ca o sageata prin apartament si nu s-a mai oprit pana in dormitor. Home sweet home! Asadar, nu va lasati pacaliti de unele poze; in pofida aparentelor salbatice, pisica noastra este cat se poate de domestica. Enjoy!
Azi mi-am adus aminte de aceasta poezie. Unii poate vor spune ca este inca actuala, ca se potriveste perfect momentului....Vedeti dumneavoastra, mentalitatile, ca si oamenii, nu s-au schimbat chiar asa de mult. Servilismul este cel putin la fel de "la moda" ca si atunci, ba chiar i s-a adaugat ipocrizia, fiindca macar atunci lucrurile se faceau la vedere. Acum se fac mai mult ca ...prevedere.
Imi aduc aminte de cartea in original, cu coperti timid si economic cartonate, dar foarte frumos colorata. Era parca desenat pe ea un oras, cu multe acoperisuri rosii si cu un cer galbui, oricum cu multe nuantele pastelate. Avea multe poezii, nu mai stiu daca imi placeau unele mai mult decat altele dar stiu ca le identificam mai ales din desenele ce le insoteau. Poeziile nu le-am stiut niciodata insa imi amintesc destul de bine ilustratiile haioase de la una dintre ele, cu o orchestra de insecte ce s-a mutat in baie, ca sa nu mai vorbim despre celebrul "O vedeta de pe strada mea". Atunci nu prea stiam eu ce inseamna carte interzisa, imi aduc doar ca desi era cumparata din librarie, de acolo de unde ar fi putut-o lua toata lumea, multi se uitau la ea si mai ales la acea poezie ca la ceva rar. Dar asa era pe vremea aceea: credeam ca toti asculta Europa Libera si ca toti citesc cartea asta. Asa mi-o aduc eu aminte. Era prin 1988, de-abia invatasem sa citesc si "cuvantul de aur", "glontul de argint" din acea poezie era ca "i s-au facut chiar si desene animate, date la televizor". Acolo rezonam, acela era terenul pe care deveneam si eu expert, in care eram in elementul meu. Sigur, pricepeam ce-i aia fictiune, insa cum nu prea aveam parte de desene decat sambata si duminica (cateva minute), chiar si numai nominalizarea lor atingea coarda sensibila.
Peste timp toate astea s-au amestecat, acum mi le aduc aminte sters, mai mult scotocind intens printre imaginile ramase in memorie de atunci dar ceva din toata poezia asta mi-a ramas perfect intiparit in minte. De multe ori, in varii ocazii, am spus acel citat, ca pe o gluma, o ironie, aproape intotdeauna trebuind apoi sa-l si explic interlocutorului, cu sursa si context: "ce cinste pentru mine sa ma inghita chiar El", nu ad-literam ci mai degraba parafrazat: "ce onoare pe mine sa ma manance chiar el!". Straniu cum m-a insotit aceasta expresie mai mult de 2 decenii. Explicatia este foarte simpla:
uitati-va acum in jurul vostru, cati si acum de-abia asteapta sa apuce in farfuria vreunui pisoi lacom al vremurilor noastre.
A dat-o pe paranormale si pe zodiace! In singura zodie a crizei in care suntem ne-am apucat sa gasim paramotivatii, parapsihologice si para...doxale. N-am crezut niciodata ca prezicatorii si horoscopistii vor fi luati si se vor lua in serios intr-o asa masura! Insa atunci cand am vazut in prime time la ceartal-show-urile televiziunilor de stiri pe toti zodiacalii expunandu-si convingerile cu fermitatea unei stiinte precise mi s-a parut ca dintr-o data ghicitoarele au fost ridicate la rang de studii superioare, ca au dreptul sa ceara includerea in nomenclatorul meseriilor si ca toata Romania se imparte de fapt doar in 12 tipuri umane, hai sa zicem vreo 36 cu tot cu ascendente si descendente. Cred atunci ca si zodiile ar trebui sa-si faca fiecare partid, ca sa aiba o mai mare reprezentativitate. Cum adica sa votezi tu, varsator cu un candidat taur?!?! Iar cand am auzit ca Geoana e un rac iar Basescu e un scorpion, s-a luminat dintr-o data totul: era normal sa castige scorpionul, ca e mai otravitor, nu? Iar cand pe deasupra s-a mai si declamat ca de fapt tot circul electoral s-a subordonat circului stelar, ca s-a intamplat asa fiindca anumite astre au vrut sa fie intr-o anumita pozitie, m-am gandit la cumplita risipa a campaniei electorale. Nu era mai simplu sa se consulte hartile astrale cu, sa zicem, 2 luni inainte, sa se vada unde bat stelele, sa se intocmeasca la Biroul Horoscopal Central o numaratoare a "ascendentelor" si sa se delege alesul neamului ??? Si mai distractiva era treaba cu atacurile energetice. Dintr-o data totul s-a transformat intr-un Razboiul Stelelor in care tanarul Jedi Basescu il ataca doar prin concentrare si incruntare, fiindca "Forta este cu el" pe trimisul lui Darth PSD Vader. Mai lipsesc din peisaj extraterestii, insa nu putem fi siguri ca voturile lor nu au fost de fapt incadrate la categoria "Diaspora".
Si de la cine a pornit tot subiectul? De la Aliodor, magul presedintelui. Acest "Merlin al neamului" care a trecut de partea portocaliilor si le-a dat nuanta mov castigatoare. De fapt, cica toamna trecuta n-ar mai fi fost la moda culorile pastelate; s-a purtat peste tot mov, chiar si atunci cand situatia era cat se poate de albastra. Dar aia a fost magia cea mai mica. De fapt eu cred ca adevaratii "vrajitori" au fost cei care au numarat voturile, cei care au hipnotizat telepatic si mai ales teleportat turistii electorali de la o sectie la alta. Nu ati fost niciunul atenti, nu-i asa, la oamenii din sectia de votare? Sunt sigur ca macar unul de pe-acolo avea un mov pix si va privea cam fix (inversiunea a fost facuta pentru a da cu rima). Si la o adica nu va mai amintiti mai nimic, nu-i asa? Pai da, sunt la fel de sigur ca la iesire, un altul, cu o batista mov in buzunar va privea si mai insistent. V-a sters memoria!
Este clar ca a castigat in alegeri cine trebuia, cel care era infratit cu binele. Totusi, daca stau sa ma gandesc mai bine, de ce ar trebui noi sa ne multumim cu un "pamantean", cu un neinitiat, cand, de fapt, ar trebui sa ne dorim ca insasi Atotputernicul sa ne conduca! De ce sa fim multumiti cu "unealta" cand am putea dori "mana"! Ar fi ceva, nu credeti, sa avem un conducator paranormal?
Da, sa avem un vrajitor care sa scoata in continuu argintul din Banca Nationala, care sa distruga balaurul coruptiei si s-o salveze si pe Ileana Udreazeana (cat si pe admiratoarea ei) din Turnul Guvernului unde a depozitat-o "aproape Spanul". Grevele se vor rezolva cu descantece iar opozitia, de stanga sau de dreapta, va tacea infricosata de blestemele ce ar putea fi aruncate asupra ei. Puterea magului va fi absoluta, vom putea schimba iarasi constitutia, sa reducem ce mai e de redus din numarul parlamentarilor pana la "-1", apoi schimbam republica si facem imparatie! Referendumuri? Mai e nevoie? Daca se incrunta Aliodor din ochiul stang, pe loc face 105% aprobare!
Si-asa suntem o tara de poveste... Ne mai trebuie doar Aliodor imparat!
Nu vi s-a intamplat de atatea ori sa auziti o melodie dimineata iar apoi, frumoasa, ridicola sau chiar si urata sa va rasune in cap toata ziua? Puteti asculta alte zeci de melodii, sa ascultati albume intregi de cu totul altfel de muzica, sa va ocupati mintea cu probleme si stres si .... nimic; melodia va fi mereu redata, chiar cu "loop", ca sa fiu mai adecvat, de player-ul memoriei. La un moment dat va va amuza cu siguranta situatia si poate o veti accepta ca pe un dat. Cel mai interesant este insa ce se intampla a doua zi: este uitata cu desavarsire. Tot pe-atat de persistenta cat a fost in ziua precedenta, pe-atat de absenta e mai apoi. Haideti, aduceti-va aminte despre astfel de melodii ce v-au stat in (si mai ales PE) minte, macar o zi.
Asa am patit eu ieri. Aveam mereu in minte un refren. Mai degraba o schita a unei linii melodice, fiindca nu stiam nici macar niciun cuvant din ceea ce era de fapt, in sine, stiam sigur, un cantec romanesc! Si aici vine partea stranie: de fapt nu auzisem nicio melodie ieri dimineata, nu m-am uitat nici macar la reclame sa cred ca de-acolo vine (si de fapt nici nu cred ca ar putea fi coloana sonora la vreo reclama). Pur si simplu o aveam in minte, desi eram sigur ca n-o mai auzisem de cel putin jumatate de an. Identificam doar cine ar putea fi cei care o canta: Timpuri noi sau Sarmalele reci. Oare o visasem? Nici nu mai conteaza prea mult de unde venea, cert ca am fredonat-o mai toata dimineata. N-am avut nici macar curiozitatea sa o caut pe internet, s-o ascult in original. Nu-mi placea cine stie ce, dar nici nu aveam nevoie neaparata sa scap de ea. Iar azi, ce sa vezi.... era uitata! Imi aduceam aminte perfect ca avusesem ieri in minte un anumit tip de muzica insa nici macar o insiruire melodica nu mai puteam reproduce. Asa ca m-am decis s-o recuperez, doar ca sa fac in ciuda situatiei care isi radea de mine. Exista "trilulilu" deci sigur aparea acolo. Am luat la rascolit Timpuri Noi - nu, nu putea sa fie a lor. Era un pic mai armonica. Astia sunt mai duri, mai orientati spre parodiere. Asadar trec la Sarmalele reci, ascult "Telefonul nu mai suna" de la un capat la altul si-mi aduc aminte ce mult imi placea acum 6-7 ani melodia asta (ba chiar imi aduc aminte si defectul mp3-ului cu ea) si parca incerc sa ma mint pe mine ca asta era ce auzeam ieri. Nu, degeaba, pe tine insuti nu te poti minti! Asadar trec mai departe. Mai ascult inca o serie intreaga de melodii si deodata, revelatia. Ajung la refrenul la "Sprit de vara" (cea anexata si aici). Potrivire perfecta! Dar ce treaba aveam eu melodii cu atata alcool in ele? Nu e cine stie ce cantecel, doar alert si oarecum placut. Dar nu e ceva ce sa pui mereu prima in playlist-ul zilnic. Da, aveam dovada clara ca n-o ascultasem, ca nici nu e cine stie ce, doar ca ramasese blocata pe undeva prin memorie. Dar de ce o reluase tocmai acum? Fiindca trebuia!
Unele lucruri se intampla doar fiindca asa trebuie. Ne sunt servite si ne sunt luate fara sa ne gandim la ele, fara sa asteptam asta. Vin din neant, vin fara explicatie si se intorc acolo fara niciun motiv. Ne trezim pur si simplu dintr-o data ca ceva s-a schimbat in viata, ca ceva lipseste - nu neaparat insa ca NE lipseste. Uneori pierdem persoane fara sa stim, observam doar dupa ceva vreme ca au plecat fara sa ne fi luat adio. Ni se pare de neinchipuit faptul ca, mai mult, le-am si uitat, ca s-a intampla sa trecem in uitare cei care ne pareau de neinlocuit prin naturaletea cu care erau o firmitura din viata noastra. Raman probabil insa intotdeauna in albumul memoriei si probabil cand ne asteptam mai putin ii reintalnim. Fiindca, pana la urma, noi ca oameni nu suntem altceva decat o bila de flipper aflata in plina actiune. Asadar, faceti cat mai multe puncte!
Ora 3.30 dupa amiaza, a doua zi dupa Craciun, ajung in Sebes. Cautam legatura catre Sibiu.
Dacosul vine doar pe la ora 4.30-4.45 asa ca am timp sa vad daca nu cumva la tren e vreo alta optiune mai buna. Intru in modesta gara de la marginea localitatii si inceputul campului si ma uit pe panoul acela tipic de mersul trenurilor. Surpriza: as avea un personal la 4.10. Ma gandesc ca poate n-o sa am loc in autobuz, ca poate vine prea plin asa ca de Sarbatori, ca stau si astept degeaba inca vreo jumatate de ora si poate tot in zadar asa ca iau decizia de moment: merg cu trenul. E si mai ieftin, ai mai mult spatiu de manevra, mai vezi si un traseu nou, caci cu masina am tot mers intre Sibiu si Sebes...
Zis si facut. Intru sa iau bilet. Deschid cu grija o usa ce de-abia se mai tinea in balamale, intru intr-o sala in care calculatorul casierului CFR contrasta teribil cu tot ce era in jur: de la zugraveala la gratiile de la geamurile ghiseelor. Cer biletul - 8 RON. Nici prea mult, nici prea putin. Totusi, e doar personal. Ma uit la biletul de hartie si imi aduc aminte de cum erau "adevaratele" bilete CFR: carton maroniu, numai bun de perforat. Ma uit mai bine pe bilet, apoi ma uit la ceasul de pe celular, apoi iarasi pe bilet.... Ora venirii trenului: 16.09. Ora sosirii la Sibiu: 18.34?!?!? Cum se poate asa ceva? Stiu ca intre Sibiu si Sebes sunt vreo 56 de km. E personal, or fi ceva statii si halte pe traseu dar chiar sa faci 56 de km in 2 ore si jumatate...!!! Poate e o greseala. Gresesc calculatoarele? Nu cred. Dar hai s-o vad si pe asta. Daca mi-am luat bilet, acum stau si merg cu personalul. Compar cu Dacos-ul: facea cam o ora pana in Sibiu, cu tot cu intratul in oras. Deja sunt si un pic curios de cum se va petrece calatoria asta.
Ies afara si pana vine trenul am timp sa ma uit mai atent la gara. 4 linii, dintre care 2 cu o bordura ce se vrea peron, niste vagoane lasate de izbeliste in departare, asa cum ii sta bine oricarei gari din Romania. Cladirea merita cel putin o bulina rosie de pericol seismic, dupa cum arata. Nici macar gara din Sibiu n-a aratat asa, in cele mai nefericite vremuri ale sale. Minunea asta are o culoare rozalie ce, numai bine, e deja toata innegrita. Deci asa arata "rozul murdar"! La loc de cinste sta o placuta comemorativa, undeva de prin septembrie 1997: "100 de ani de la inaugurarea liniei Sibiu-Vintu de Jos". Probabil pentru autenticitate nu s-a mai schimbat nimic de atunci. Undeva mai departe un ceas electric, nu electronic, e si el in concediu. Cred ca n-a mai gustat electricitate de multisor. Pe langa cladire sunt insirate mai multe scaune de plastic, probabil singura imbunatatire ulterioara adusa garii. Neacoperite cu nimic, reci si mai ales murdare sunt condamnate la singuratate. De-abia intr-un tarziu, o tanara cam tuciurie, cu un copil de vreo 8-9 ani de mana, alege unul dintre ele, da un pic cu mana pe el (ca si cum ar fi fost posibil sa-l curete!) si apoi se asaza nepasatoare. Scoate din buzunar cu infrigurare un pachet de tigari, ii rupe celofanul de protectie si-l arunca pe jos. Apoi scoate o tigare si dupa ce foloseste vreo 3 chibrite reuseste s-o aprinda. Copilul e si el imbracat cat de cat decent. La prima vedere. Cand ma uit mai atent vad pe unul dintre cracii pantalonilor o pata mare de mizerie gri-albicioasa. Ceilalti calatori sunt oarecum mai in ton cu momentul, imbracati ca de sarbatoare. Un nene cu pieptar si caciula taraneasca, de lana sta cuminte si intrerupe din cand in cand o doamna ce sporovaieste continuu langa el. Mai incolo o familie cu 3 copii de vreo 6,5 si respectiv 3 ani. Femeia isi pierde rabdarea la un moment dat si se rasteste catre una dintre fetite: "Gata, nu esti cuminte deloc! Sa stii ca te las aici!". Clasica sperietura... Fetita, evident, nu o crede si nu pare deloc inspaimantata. Are toate motivele sa n-o creada de vreme ce sotul femeii zambeste complice catre ea. Mai sunt 3 tinere de vreo 17 ani. Nimic deosebit la ele, doar faptul ca 2 seamana izbitor una cu alta. Gemene sau surori?.. Lume putina, gara mica si, de fapt, cine sa calatoreasca intr-o astfel de zi? Oamenii mai stau si pe-acasa!
Se apropie ora venirii trenului. Ma uit departe in directia din care ar trebui sa vina. Ma gandesc totusi ca pamantul e prea curbat fiindca desi nu e niciun obstacol in cale campul meu vizual nu depaseste vreo 3-400 de m. Ma gandesc un pic cu dezgust la cum va arata trenul. O locomotiva clasica romaneasca de productie 1975-1980, cu vreo 4-5 vagoane albastre, descojite de vopsea si mirosind fetid. Unde esti tu Bacovia s-o vezi si pe asta!? Un grup de copii trece discutand aprins peste sinele de care ferata si-o apuca spre camp. Aproape fiecare are in mana cate-o punga de snack-chipsuri. Orice generatie cu otravurile ei, nu? Exact in acelasi moment din directia din care ar trebui sa vina garnitura se aude alarma unei treceri la nivel cu calea ferata. E clar, trenul se apropie. Si e cam in timp. De fapt ar fi fost culmea sa intarzie de la Vintu, punctul de plecare, pana la Sebes, sunt doar vreo 20 de km! Nu trece mult si se aude jingle-ul garii. Esti in judetul Alba. Ce putea fi? Desigur, imnul lui Iancu. Ca de obicei nu se aude clar ce spune crainicul garii - nici nu prea conteaza, ca doar stim! - dar deslusim totusi ca trenul vine la linia 3. Perfect! Bagajele sunt saltate in mana si toata lumea trece pe un fel de bordura peste primele 2 linii si se ingramadeste undeva cam pe la mijloc, pe o distanta de vreo 10-15 m. Peronul pare cam firav, mai mic decat un trotuar asa ca eu stau 2 pasi mai departe de el si ma gandesc cum il va zgudui locomotiva la trecerea sa. Privesc in departe, cand deodata ce sa vezi?..In locul unde ma asteptam sa apara duduind locomotiva traditionala se arata o garnitura moderna, de tipul celor "sageata albastra". Vine cu viteza si cu destul de multa mutenie. Prea mare viteza! Ajunge in dreptul nostru si reflexul imi spune ca ar fi trebuit sa mearga de cel putin 4-5 ori mai incet si ca acum ar trebui sa se auda scartaitul ascutit al franelor. Ma uit in partea celalalta si incerc sa-mi dau seama cam cat de departe de noi, de grupul calatorilor, se va opri. Cand deodata ce sa vezi: trenul incetineste brusc si ca la autobuz se opreste deodata fix in fata noastra. Ce frana atipica pentru CFR! Impegatul de miscare din gara Sebes sta cu semnalizatorul acela de plecare in mana. Nu pare deloc surprins. Deci asa! Uite ca s-a mai modernizat si Romania! Urc in tren - totusi diferenta de nivel dintre peron si vagon e destul de mare - oare cum s-or urca oamenii in varsta? Trenul are doar 2 vagoane, practic e o locomotiva (cabina + spatiu pentru pasageri) si inca una similara dar pusa invers. Ma urc in a doua, imi aleg un loc la fereastra - oricum sunt destule - si incerc sa ma gandesc cu ce seamana mai mult interiorul: cu un metrou sau cu un tramvai? N-am timp sa ma gandesc prea mult fiindca trenul porneste, tot asa surprinzator. Lin si mult mai accelerat decat la vechiile garnituri. Pai da, suntem aproape in 2010! Era si cazul! Dar daca are asa o acceleratie cum poate face 2 ore si jumatate pana la Sibiu?! Simplu. Primii 10 km ii parcurge parca in reluare. Parca ar merge din inertie si locomotiva ar fi scoasa din viteza, cam asa se deplaseaza. Drumul national dintre Sibiu si Sebes apare cand si cand aproape de linia ferata. Ma uit cum trec masinile, cu ce viteza! Macar mergem si noi, tot intr-acolo. Candva, intr-un tarziu, vom ajunge si noi. M-as uita pe geam daca as avea la ce: dealuri si campuri inexpresive. Intre timp trece si nasul, cam tanar si cam chel. Pot baga biletul in buzunar. Pe randul celalalt de scaune o doamna vorbeste entuziasmata la mobil: "Vin cu sageata albastra! Ce confortabil e!"... Ma gandesc ce fel de sageata "zboara" cu 20-25 km la ora. Altcineva mai departe deapana amintirile de cand a fost el in Germania. Evident a fost si cu trenul acolo! Si si mai evident nici nu si-a dat seama cand a ajuns. Romanii astia niciodata nu sunt multumiti, zau asa! Imi scot celularul si incerc sa ma conectez pe net. Macar sa citesc ceva interesant. Intre timp parca incepe sa se insereze deja. Trecem pe la "vestita" halta Racatau si apoi am impresia ca luam avant. 40-50 km/h? Uite, chiar incepe sa zboare stalpii pe langa noi! Nu tine mult, ca ajungem la Miercurea Sibiului. Si stop. Si stam...Si stam...Si iarasi stam... 30 de min? Daca aveau muzee in localitate le puteam vizita linistiti! In cele din urma se indura un tren din sensul opus sa treaca. Ne reluam "graba". Intre timp s-a facut de-a binelea noapte afara deci privitul pe geam nu mai reprezinta o optiune. Incep comunele din judetul Sibiu. Intr-una dintre ele urca 2 liceene zglobii si se asaza chiar in spatele meu. Trece nasul si pe la ele si il vad cum ii sclipesc ochii si cum un zambet larg ii apare pe chip. Unii vor sa calatoreasca cu nasul dar uite ca si nasul are dorintele sale, are si el anumite preferinte, cu cine sa calatoreasca... Face un spirit de gluma cu ele, ii reuseste doar partial, se mai uita o data peste umar catre ele si apoi isi cauta de lucru. Plin de importanta ia cheile si deschide cabina locomotivei nefunctionale de la vagonul nostru. Probabil spera ca fetele sa fie curioase sa vada cum arata o locomotiva? Ghinionul lui; domnisoarele incepusera deja telefoniada. Aveau intalnire la brad (bradul din centrul Sibiului), in seara aia! "Auzi tu, ii spune una unei prietene, daca nu vii sa stii ca nici nu mai ai ce vorbi cu mine!". Da, vesnicul ultimatum. Un fel de "imi esti atat de indispensabila incat daca nu imi faci pe plac, ma lipsesc de tine". Apoi fetele isi spun una alteia cateva mici barfe si urmeaza o replica antologica vis-a-vis de o terta neaflata in tren ci doar in discutie: "Deh, ce sa vrei de la ea? Fite de Porumbacu!". Asadar iata cum pe langa Dorobanti, Mamaia si alte locuri cu capital de fitzosenie se asaza la loc de cinste Porumbacu! In fine discutia degenereaza intr-un joc de genul "Flori, fete filme si baieti" asa ca e aproape imposibil sa-mi mai capteze interesul. Din cand in cand mai tresar la chitaielile ce se aud din spatele meu. Observ ca mai toti calatorii s-au schimbat. Cei mai multi mersesera de la Sebes catre comunele apropiate. Acum cei care populau vagoanele, mai multi ca la inceput, erau toti tintiti catre Sibiu. Nici nu mai stiu exact pe unde suntem. Imi dau seama doar ca trecem printr-un tunel si apoi in sfarsit ajungem la Saliste. Iarasi oprire. 10 min... 15? Nici nu mai stiu si, de fapt, nici nu mai conteaza. Imi e tot mai clar ca ceea ce scria pe bilet era adevarat. Trenul asta chiar are de gand sa faca 2 ore si jumatate pentru o distanta asa mica! Numai sa nu mai si intarzie pe deasupra! Ne urnim iarasi, trecem pe sub pasajul rutier de la Sacel. Vad masinile folosindu-si rotile si la altceva, nu doar la deplasare: - la viteza! De-aici nu mai e mult. Ma intorc la celularul meu si derulez de zor cateva bloguri. Macar sa am material de citit.
Ajungem in Orlat. Deja trenul e aproape plin. Urca 2 tineri si..cum bancheta fata in fata cu a mea e libera se asaza acolo. Ma uit la ei prin reflexia geamului matuit pe-o parte de intunericul de-afara: freze smecheresti, ici-colo un lantisor, fete nu tocmai inteligente. Incadrez tipologia umana la: 18-19 ani, elevi la vreun Industrial sau Independenta...Gusturi...Ei bine asteptarile in aceasta privinta se confirma rapid. Bietul meu Nokia 6300 este rapid eclipsat de un Nokia mare si voluminos, cu un slide impunator, atunci cand acesta este solicitat. Melodia de apel? Ati ghicit probabil: manea. Nu iau in seama la inceput ce vorbesc - tocmai dadusem peste un blog hazliu. Aveam motiv sa zambesc si fara sa imi dea ei prilejul. Zambetul isi va muta insa generatorul in imediata mea apropiere. Ce faceau baietii? Sunau fete. De vreme ce trenul ajungea la 18.30 in gara, noaptea era inca tanara asa ca trebuiau sa o umple cu ceva. Suna primul - cel care cica avea "iubita". Evident ca n-o suna pe ea. "Ce mai faci? ... Aaa, cum cine-i....Pai nu ma stii .... (intr-un tarziu il identifica interlocutoarea).... Si, ce mai faci? (asta da subiect de sunat pe cineva!)....Aaaa, esti plecata? ... Asa departe? Cand te intorci? ....Dupa Revelion? Aaa, fain...."(inca un pic de bla-bla si inchide telefonul). Isi incearca al doilea norocul. Ca un facut, discutia seamana picatura cu cea a primului. Se dovedeste ca tipa e tot plecata. Mai incearca inca o data primul. Cu o tipa, "da, o stii (ii spune celuilalt), fata faina!". Cum-necum reuseste sa o scape si pe asta. Hotarat lucru: cuceritorii nu aveau noroc in seara asta. Deodata se aud iarasi chitaieli din spatele meu. Primul tip, cel cu celularul cu manele, ridica gatul telescopic peste mine si peste bancheta, incercand sa vada si sa adulmece prada. Urmeaza un schimb de replici plin de intelepciune cu celalalt despre domnisoarele de acolo (mai ales ca uneia nu-i putuse sa-i vada fata - statea cu spatele la el), neuro-hormonii celor doi erau evident incordati la maximum, apoi tipul devine un pic romantic si filosof, isi aduce aminte de un citat dintr-o manea de-a lui Adrian Minune (da, e in tema, exprimarea corecta - eu il stiam tot de Adrian Copilul Minune!) si in fine scotoceste prin celular dupa ea, sa o auda si domnisoara de peste 2 scaune. Stia ca o are pe undeva, avusese la o adica 200 de melodii in celular si acum ii mai ramasesera doar 70. Sa moara pick-up-urile de ciuda ce-au ajuns sa faca celularele! Din fericire pentru mine toata stradania lui e zadarnica: n-o mai avea, deci nu a avut ce sa gaseasca. Se mai zbat ei un pic ca pestii pe uscat nereusind sa gaseasca o cale de a intra in contact cu domnisoarele si, cand intram in Sibiu, par a uita si a se resemna cu gandul ca n-au reusit sa "vaneze" nimic pentru seara ce tocmai incepe.
Intram in Sibiu. Parca acum ne miscam mai repede. Acum l-a prins si pe trenul asta graba! Dupa ce trecem de zonele mai luminoase si mai curatele de prin Strand si de pe la Mc Donalds incepe sa arate si zona asta anexa caii ferate din Sibiu la fel de deplorabil ca ce mai vazusem prin alte parti. Nu orasul e de vina ci calea ferata. Indiferent ce sageti albastre sau rosii pui pe ea, tot un focar de infectie, tot o groapa de gunoi ramane. Trecem de halta din Gara Mica si apoi lungul drum scurt se incheie en-fanfare cu o ultima zguduiala de macazuri in gara Sibiu. Sarim toti din tren si ne imprastiem care-incotro, ca iepurii. Macar noi, calatorii, sa ne grabim; pe jos!
Cat despre CFR nu stiu daca e sau nu sageata atat de albastra pe cat se spune. Gandindu-ma insa la cati calatoresc mai nou doar cu autobuzul imi dau seama ca ceva sigur e albastra pentru caile ferate romane: situatia! Trenule, masina mica/ Nu mai esti bun de nimica!
