O VEDETA DE PE STRADA MEA - Ana Blandiana
Înainte de a merge mai departe
Trebuie sa deschid o paranteza
(Adica un capitol din carte
Sau din poveste)
Despre cineva care nu este
Nici maidanez, nici maidaneza.
De fapt, in cazul lui,
Epitetele nu explica nimic,
Mai bine sa va spui
Ca este vorba de Arpagic.
Si când am spus Arpagic
Cred ca e suficient
Ca sa nu mai explic
Si sa stiti pe moment
Cine este acest personaj,
Pe care-mi permit
Sa-l numesc cel mai vestit
Motan din oras.
Caruia i
S-au scris poezii
Si i s-au facut portrete,
Asa cum se obisnuieste printre vedere;
Despre care, pe lânga toate,
S-au facut si desene animate
Palpitante si pline de umor
Date la televizor.
Ei bine, dupa toate aceste succese
De necontestat
Si de necrezut,
Arpagic, cum era si de asteptat,
S-a cam increzut.
Dar nici nu e de mirare:
Când iese la plimbare
Toata strada emotionata
Se imbulzeste sa-l vada;
Ferestrele se dau de perete,
Copiii uita de caiete,
Crengile se apleaca peste gard,
E o aglomeratie ca pe bulevard,
Masinile sunt obligate
Sa incetineasca,
I se arunca ocheade
În maniera pisiceasca,
I se dau flori,
Pâine cu sare,
Câte-o scrisoare
În plic
Si toata lumea striga
,,Arpagic!”
El inainteaza important si hai-hui,
Da un sfat, asculta un protest mai sonor
(Ca acela al unei closte cu pui
Împotriva unui motan vânator),
Distribuie zâmbete, strângeri de laba,
Câte o amenda
Sau, mai degraba,
Admonestare
Si toata lumea e atenta
Si recunoscatoare.
Ba se suspenda
(sa vezi si sa nu crezi)
Pâna si luptele dintre maidaneze si maidanezi!
Si (culme a culmilor) mi s-a relatat
Ca un soricel,
Care-astepta sa fie insfacat
De Domnia-Sa,
Scâncea subtirel
Printre suspine:
,,Ce cinste pentru mine
Sa ma inghita chiar El!”
În aceasta situatie nazdravana
Mi se pare normal
Ca Arpagic nu-mi mai incape in blana
Si se crede fenomenal.
Încât chiar ma mir, in consecinta,
Ca mai raspunde când il chem
(Oferindu-i, bineinteles, drept recunostinta,
Un poem!).
Probabil ca in firea
Lui de celebritate
Ajunsa la apogeu
Mai razbate,
Câteodata,
Cu greu,
Ca o erata,
Amintirea
Ca e personajul meu...
Azi mi-am adus aminte de aceasta poezie. Unii poate vor spune ca este inca actuala, ca se potriveste perfect momentului....Vedeti dumneavoastra, mentalitatile, ca si oamenii, nu s-au schimbat chiar asa de mult. Servilismul este cel putin la fel de "la moda" ca si atunci, ba chiar i s-a adaugat ipocrizia, fiindca macar atunci lucrurile se faceau la vedere. Acum se fac mai mult ca ...prevedere.
Imi aduc aminte de cartea in original, cu coperti timid si economic cartonate, dar foarte frumos colorata. Era parca desenat pe ea un oras, cu multe acoperisuri rosii si cu un cer galbui, oricum cu multe nuantele pastelate. Avea multe poezii, nu mai stiu daca imi placeau unele mai mult decat altele dar stiu ca le identificam mai ales din desenele ce le insoteau. Poeziile nu le-am stiut niciodata insa imi amintesc destul de bine ilustratiile haioase de la una dintre ele, cu o orchestra de insecte ce s-a mutat in baie, ca sa nu mai vorbim despre celebrul "O vedeta de pe strada mea". Atunci nu prea stiam eu ce inseamna carte interzisa, imi aduc doar ca desi era cumparata din librarie, de acolo de unde ar fi putut-o lua toata lumea, multi se uitau la ea si mai ales la acea poezie ca la ceva rar. Dar asa era pe vremea aceea: credeam ca toti asculta Europa Libera si ca toti citesc cartea asta. Asa mi-o aduc eu aminte. Era prin 1988, de-abia invatasem sa citesc si "cuvantul de aur", "glontul de argint" din acea poezie era ca "i s-au facut chiar si desene animate, date la televizor". Acolo rezonam, acela era terenul pe care deveneam si eu expert, in care eram in elementul meu. Sigur, pricepeam ce-i aia fictiune, insa cum nu prea aveam parte de desene decat sambata si duminica (cateva minute), chiar si numai nominalizarea lor atingea coarda sensibila.
Peste timp toate astea s-au amestecat, acum mi le aduc aminte sters, mai mult scotocind intens printre imaginile ramase in memorie de atunci dar ceva din toata poezia asta mi-a ramas perfect intiparit in minte. De multe ori, in varii ocazii, am spus acel citat, ca pe o gluma, o ironie, aproape intotdeauna trebuind apoi sa-l si explic interlocutorului, cu sursa si context: "ce cinste pentru mine sa ma inghita chiar El", nu ad-literam ci mai degraba parafrazat: "ce onoare pe mine sa ma manance chiar el!". Straniu cum m-a insotit aceasta expresie mai mult de 2 decenii. Explicatia este foarte simpla:
uitati-va acum in jurul vostru, cati si acum de-abia asteapta sa apuce in farfuria vreunui pisoi lacom al vremurilor noastre.
