Avem o bucurie. Cum procedam?

Cred ca tocmai am prins o victorie, nu? Sa-mi fie iertat, dar „specia parea pe cale de disparitie”, iar de cand CFR n-a mai ochit vreuna, am si uitat cum arata, cum se primeste asa ceva. Asadar, cum putem fi siguri ca nu ne inselam, cum o putem identifica? Parerea mea este ca o victorie cu Vaslui este DOAR atunci cand Porumboiu face scandal cu poalele in cap referitor la arbitraj, cand mass-media „dă Bucuresti”, suspect nepartinitoare si neimplicata sentimental spune moale ca CFR a fost intr-adevar mai buna, cand putem face o scadere intre A si B pe tabela si tot sa ne mai ramana ceva in plus, cand folosim clasamentul pe post de scara si nu de tobogan. Da, iata, avem toate aceste elemente deci cred ca putem concluziona chiar si stiintific ca avem de-a face intr-adevar cu o veritabila victorie! Care e gestul reflex? Felicitarile! Si, de data asta echipa le merita. Tinand cont de conjunctura, de oponentul valoros dar si de mai noua lipsa de interes a noastra pentru acest sezon cred ca o evolutie ca cea de azi nu poate fi intampinata decat cu bucurie naturala.  

...

Ce ar trebui sa facem cu aceasta victorie? Ne folosesc punctele la ceva? Nu prea. Ne foloseste faptul ca am incurcat teribil Vasluiul in lupta lor pentru titlu? Nici atat. Nici macar nu putem sa facem vreo trimitere comparativa intre noi si formatia de pe podium invinsa azi, fiindca atunci, imediat ar trebui sa ne reamintim de dezastrul din tur, de la Vaslui, probabil cea mai mare umilinta suferita in ultimii ani pe plan intern: sa fim condusi cu 5-1! Mai putem pune matematica la munca pentru sansele de Europa League? Poate doar cu victorii pe linie, pana la final. Sansele astea teoretice au fost anul aceste mereu stricate a doua zi. Si atunci, la ce este bun succesul de azi? Simplu si esential: la bucuria fotbalului.

...

Din momentul in care ne-am declarat resemnarea privind sansele acestui sezon, fotbalul, frumusetea jocului trebuia sa devina principalul nostru obiectiv. Reconstructie nu s-a prea facut, tinerii au fost pusi in echipa doar ca plombe. Evolutiile, in ansamblu, au fost chinuitor de neputincioase, efectele resimtindu-se imediat in tribune. Imaginati-va insa ca CFR-ul ar fi jucat in aceste partide exact ca azi, istet, cu viziune, fara crispare si presiunea rezultanta, un joc de echipa si nu unul in care fiecare jucator sa vrea sa-si „arate muschii”; cum s-ar fi primit in cazul aceste rezultatele, oricare ar fi fost ele? Cum ar fi fost chiar si sa pierdem meciuri in care ne-am fi facut cateva ocazii ca cele de azi, in care mingea ar fi stat mai mult la noi, fara pas fricos in spate sau disperare in atac, in care am fi stiut chiar si ce sa facem cu posesia. Cu siguranta nu s-ar fi ajuns la moralul prabusit cu care am intampinat aceasta partida, ca si cum nimic bun nu ni se mai putea intampla. Dupa atatea trofee in ultimii ani cred ca am ajuns sa apreciem si sa ne dorim in mod egal si frumusetea fotbalului nu doar victoriile cu orice pret si e pacat ca doar acum, asa tarziu, redescoperim ca inca mai avem motive sa asteptam cu nerabdare partidele formatiei favorite. In sport a castiga nu ar trebui sa fie chiar totul ci poate, macar in sufletul suporterului cantareste chiar mai mult a fi demn, a te ridica la nivelul jocului. Astfel, poti privi totul ca pe un spectacol, poti aplauda efortul, talentul, te poti bucura impreuna cu prietenii din tribune de faze, de traseele mingii, nu doar plasa portii scuturata. Sa ne gandim de exemplu, doar pentru azi, ce reconfortanta senzatie da un asftel de meci, mai presus de victoria la limita obtinuta, ce cadou frumos acum inaintea sarbatorilor, sa credem ca ne-am redescoperit echipa favorita. Sau, cu riscul de a comite o impietate, ca si CFR-ul a inviat!

...

Asadar nu acest 1-0 reprezinta, din punctul meu de vedere victoria ci insasi maniera in care CFR s-a miscat azi in teren, in care pana la urma a impus dincolo de orice tagada superioritatea. Pentru asta, trebuie sa admitem ca un mare merit l-a avut si dispunerea tactica, a noastra dar mai ales a adversarului. Nu stiu daca Minteuan putea juca altceva (eventual putea bloca jocul cu Kivuvu si Sare – bine ca n-a facut-o), optiuni nu prea existau. Doua varfuri nu avem, linia de fund este, in principiu, batuta in cuie, Nicoara a avut sansa de a juca iarasi la mijloc si, in rest, nimic nou sub soarele generos de primavara. Asadar cred ca cel mai mult ne-a ajutat in desfasurarea jocului dispunerea in teren a Vasluiului, poate fortata, poate voita. Ideea de a-i avea pe Sanmartean, Wesley si Adailton, alaturi de imobilul Yero Bello a cantarit enorm. Initial parea ca acest fapt le va aduce moldovenilor o deosebita forta ofensiva, poate asa se explica si primele 10-15 minute in care ne-au impins catre careul nostru. Venea sa castige, nu? Doar ca acolo, in acel inceput de partida, ne-am proptit foarte bine in apararea centrala, atenti si precisi in interventii si, usor, usor, le-am tocit varful de lance. Problema imensa a lor pe durata intregului meci a fost recuperarea mingii. Cei 4 deja enuntati valorau in faza defensiva cam cat am avea noi trei De Zerbi pe teren, adica aproape deloc. Daca pe Wesley l-am mai vazut aparand pe la mijlocul terenului restul se evaporau din joc o data ce posesia trecea la noi. Evident, absenta lor, posturile lor trebuiau sa fie luate de undeva din spate si, ce util pentru noi, erau luati exact din zona centrala, acolo unde inchizatorul Genchev (si el partial accidentat) sau, mai apoi inlocuitorul sau, Pavlovic s-au vazut de fiecare data, rand pe rand, impresurati de mijlocasii nostri, deci usor de scos din joc si ei. In felul acesta Bastos, Peralta sau Kone, cei care veneau mai des catre centru, ajungeau lejer fata in fata direct cu fundasii adversi, care mai aveau si sarcina suplimentara de a-l tine pe Bus. Aceasta zona cred ca a fost cheia intregului meci, de aici a parut ca Vasluiul este dezlanata pe teren, ca avem spatii mari de actiune. Pistonarea celor 3 mijlocasi ai nostri i-a facut pe vasluieni sa renunte si la curaj, i-a facut sa vada in CFR o echipa vie, nicidecum una care nu mai invinsese pe nimeni de 6 meciuri. Iar cand si mijlocasii nostri au pofta de driblinguri, panica adversarului trebuie sa fie totala. Bastos si Kone au executat in dese randuri serii de cate 2 driblinguri, rezultand oameni depasiti individual. Pe langa asta, viziunea titularului (se putea altfel?!) Peralta, a fost si ea stralucitoare ca o nocturna. Evident, oricat de bine ar juca oamenii nostri, acest stil de joc merge NUMAI atunci cand avem in fata o echipa ce vrea sa castige, nu una care vrea sa ne smulga remiza. Acolo se cer gasite alte metode si vom vedea daca vom fi in stare si de asa ceva.   

...

Nu a fost totul perfect. De fapt ultimul „meci perfect” facut de CFR se leaga tot de Vaslui, acel 3-0, ultimul din efemera trecere a lui Uhrin pe la noi. Ar cam fi timpul sa inlocuim acea borna, nu credeti? Deci sa vedem ce n-a functionat tocmai bine azi: in primul rand Panin. Depasit cam usor in cateva randuri (dar acoperit bine de Rada), faultand cam dur in altele. Da, a urcat un pic mai mult ca suport pentru Nicoara, a facut ca acea parte sa fie vie, dar fara folos. Si asta e si vina lui Nicoara, cel ale carui maini se ridica mult prea usor in aer, cel care cade prea „romaneste” la fiecare sfert de contact. Un fapt asupra caruia nu sunt lamurit complet – Sare si prestatia sa ca inchizator. Cel putin la inceput, Sare a parut si el mult prea usor depasit de adversari, iar mijlocasii Vasluiului cu mingea la picior fata in fata cu fundasii chiar pot pune mari  probleme. Nu l-am vazut recuperand prea multe mingi in duel 1 la 1 cu adversarul (asa cum o facea Muresan) dar sansa lui s-a numit Peralta, rezistent 90 de min ca un junior si deseori activ si in faza defensiva. De la 1-0 jocul s-a schimbat, rabdarea adversarilor s-a epuizat asa ca si Sare a avut o sarcina mai usoara. In fine, este un truism a spune ca nu avem atacanti. Lucrul a fost re-re-recofirmat de Bus, cel care din doua situatii prelucrate de mijlocasi a expediat niste suturi care probabil doar la juniori erau goluri. Pe langa aceasta semnalez si disparitia lui totala din joc in partea a doua, fapt sesizat corect si de Minteuan, care l-a si schimbat cu Hora. Chiar daca si Hora s-a razbunat cu un sut pe peluza, cred ca acea tactica, Hora-Bastos varfuri false, practic sa jucam fara niciun atacant de meserie, ar fi cea mai utila in acest moment.

...

Ei bine, daca l-am criticat pe Bus, trebuie sa-l si laud, macar pentru faza de la care am primit lovitura de la 11 m: deschidere lunga din terenul nostru a lui Peralta, incrucisare intre atacant si omul de sustinere, centrare excelenta a lui Bus, cam in genul celor care-i ieseau lui Y. Kone si penalty fara dubii. Degeaba se agata Porumboiu de faptul ca imaginea tv nu a suprins toata faza. La intrarea lui Bastos in careu, cat inca se mai vedea planul general, jucatorul nostru avea deja prim-planul in fata lui Farkas. Deci ce poate fi de contestat? Porumboiu ar trebui sa zica „mersi” ca n-au jucat chiar din acel minut in 10 oameni. Golul era iminent, tinerea a fost evidenta... Oare nu se da rosu la asa ceva? Sa zicem ca se da obligatoriu macar galben. Doar ca, in minutul 2, acelasi Farkas l-a cosit din spate foarte dur pe Bastos, pe la mijlocul terenului, intr-o faza in care noi declansam contraatacul. Evident, daca s-ar fi intamplat asa ceva, Porumboiu ar fi plans deja in hohote la pauza in studioul GSP. Dar sa lasam scadalagii, avem lucruri mai bune de semnalat.

....

Ar fi de subliniat forma tot mai buna a lui Bastos, de vreo cateva meciuri incoace. Chiar a inceput sa joace mai mult pentru echipa, ii ies mai bine driblingurile. Sa fie un semn ca vrea mai mult sau ca de-abia acum isi simte coechipierii, dupa lungi perioade de alternanta titular-rezerva-titular? La cum evolueaza acum e un jucator de pastrat si pentru sezonul viitor. De asemenea, Kone. Nu cred ca m-am inselat meciul trecut cand am spus ca joaca mai mult pentru sine dar, atata vreme cat ii iese de multe ori ce sa-i poata fi reprosat? Este excelent cand porneste in cursa cu mingea la picior, avand centru de greutate foarte jos dribleaza in mare viteza si de regula este oprit doar prin fault. Desi joaca in margine este genul de „inside forward”, fiind atras de careu si deloc de ideea de a da centrare. Azi n-a dat gol ca in ultimele 2 partide. Nu-i nimic, poate recupereaza la Urziceni! In fine, Peralta, poate cel mai bun om al unui meci in care toti si-au facut bine treaba. Pasele sale, chiar si cele de temporizare, fac din el in acest moment omul esential in mecanismul nostru. Daca nu are un adversar care sa se tina ca scaiul de el atunci este magnetul spre care merg toate pasele noastre din spate sau de la mijloc. In fine, Nicoara, desi l-am criticat mai sus, are si momentele lui bune, atunci cand ataca si el careul. Daca ii intra acea faza din minutul 38, cu preluare cu spatele la poarta, intoarcerea adversarului si sut cu stangul putin peste poarta, era golul lui 2011 pentru CFR. Totusi, la tot ce inseamna sut merita apreciat, merita aplaudat, pentru felul in care vine ca la rubgy, pe trei sferturi, pentru cum creaza superioritate si zona de prins poarta, acolo, din unghi. Vor veni si golurile, toate la vremea lor.

....

Minteuan a gresit intr-un singur punct in acest meci. Mai erau 15 minute, controlam jocul fara probleme si totusi l-a scos pe Bastos pentru a-l introduce pe Kivuvu. Vesnica dorinta de a conserva rezultatul? De ce? Efectele acestei miscari puteau fi coborarea zonei noastre de posesie si exact revitalizarea liniei lor de atac. De ce sa nu fi continuat sa-i alergam, sa prinda mingea? Vasluienii nu au trait decat din faze fixe in acest meci, apanajul in acest caz al unei echipe careia nu-i merge deloc jocul. Acolo mai avem de lucrat si noi, fiindca de prea multe ori miscarea jucatorilor nostri in astfel de faze este periculos de haotica.

...

Trebuie remarcata si atitudinea echipei, parca mult mai dispusa la a conlucra, la dublaje dar si la jocul de pase aerisit. Sare, chiar daca nu a fost tocmai un inchizator si-a pus in valoare forta, nu a dat mingi adversarilor, a fost foarte util in lungile momente in care jucam un fel de tiki-taka, pe tot terenul. Da, iata ca chiar putem juca si noi asa ceva, cu calm, fara sa ne ingramadim cu adversarul pe noi si sa bubuim mingea la disperare in fata. Totul este sa facem cumva sa ajungem in avantaj pe tabela! In fine, o alta linie care trebuie remarcata, care a dat de fapt baza echipei si a tinut-o sus pe teren este cea defensiva. Cadu – bun, Rada chiar mai bun! Diogo solicitat mai putin in banda a putut si el strange mai bine langa cei din centru. O linie impenetrabila, cu multe interventii la sacrificiu dar toate atat, atat de frumoase si utile! Iar, in spatele lor portarul care cred ca si-a infipt acum bine de tot radacinile in careul nostru mic. Minca a aratat la ce este buna inaltimea, a scos de pe varfuri suturi la care cu Nuno Claro aveam mari emotii, a aratat ca are si reflexe, chiar a avut si el contributia sa la pastrarea curata a tabelei. O singura problema de concentrare pare sa mai aiba, atat la anumite degajari (cam 1 din 2, de jos, lovite aiurea) cat si la faza in care, la o pasa „acasa” a incercat sa faca stop pe stangul si a avut noroc ca mingea i s-a oprit in dreptul, aproape de un autogol stupid.

....

Ca telespectator am fost incantat de atmosfera frumoasa aparenta pe stadion. Mi-as fi dorit sa ajung la un asemenea meci! Soare, oameni frumosi, relaxati, civilizati, bucurosi de ceea ce vedeau, poate nu prea multi dar, in conditiile in care miza era una neglijabila, in care ora si ziua erau nepotrivite, cred ca nu se poate spune ca spectatorii au lasat echipa de izbeliste. Vor veni si vremuri mai bune? Inca un episod ca cel de azi si vom putea afirma ca deja au venit!

...

Pana atunci, victoria aceasta are darul de a ne face Pastele mai frumos, e un cadou foarte potrivit pentru a fi optimisti in privinta fotbalului si pentru a il lasa deoparte macar in aceste cateva zile destinate in primul rand celor apropiati. Sarbatori Fericite tuturor!

"Cochilotii" di raliuri si chilotii di politicî

Strategie de comunicare politica a PDL-ului ca pentru Etno sau Taraf TV: in ultima perioada, cand trebuie sa faca vreo referile la adversarul lor politic Ponta, se foloseste intr-un mod dispretuitor sintagma "copilotul Ponta", cu referire la faptul ca el nu conduce de fapt bolidul de curse sau, mai mult, cu trimitere la accidentul suferit de echipajul Keleti-Ponta acum cateva luni la Iasi. Iata cateva exemple:

Boc: "Ponta si Antonescu vor duce Romania in faliment cu viteza cu care se rastoarna copilotul Ponta"

Basescu: "Domnul Ponta e copilot la o masina, participa la raliuri, are sponsori necunoscuti, cu care a ajuns copilot. Un om care nu are calitati sa conduca o masina lunge de 3 metri, nu ii da nimeni volanul in mana, poti sa ii dai tara pe mana?"

Gheorghe Flutur: "PDL nu are nevoie de sfaturile unui copilot care nu a stiut sa-si conduca propria masina"

Sa ne intrebam oare care este publicul tinta la care ar trebui sa prinda aceste etichetari? Cine e suficient de prost incat sa creada ca a fi copilot la raliuri este ca si cum ai sta in dreapta soferului pe strada, palavragind, schimband posturile la radio sau pur si simplu tragand un pui de somn? Cine trebuie sa creada ca daca echipajul a fost implicat intr-un accident inseamna ca de fapt componentii sunt lamentabili? Cred ca nu exista pilot de raliuri (chiar si roman) care sa nu fi avut vreun accident serios, vreo rasturnare. Face parte din fisa postului! Va provoc inainte de toate sa vedeti o inregistrare de 3 minute si 30 de secunde din masina echipajului Keleti-Ponta la un raliu in Spania (mai ales la finalul clipului pulsul creste):

Acum sa discutam despre barbatie, despre curaj, despre capacitate si incapacitate? Ati reusit sa tineti macar ritmul cu ceea ce citea Ponta in timpul in care masina trecea ca intr-un carusel nebun prin toate curbele acelea? O singura eroare, o singura confuzie, un "dreapta" in loc de "stanga", un "3" in loc de "2" (vitezele de abordare a curbelor) si pilotul ar fi facut o eroare, ar fi iesit in decor, cu urmari uneori poate mai grave decat o rasturnare. Raliurile sunt un sport periculos, un aparent joc in care, de multe ori, o greseala inseamna ciocnirea frontala cu un pom sau caderea intr-o rapa. Au fost suficiente victime si in campionatul romanesc ca sa nu dezvolt mai mult ideea. Ganditi-va de asemenea ca ceea ce ati vazut e doar o filmare, nu e zgomot, zdruncinaturile masinii, nu sunt fortele de tractiune... Imi povesteau cativa prieteni din presa ca au avut oportunitatea sa mearga vreo cativa kilometri alaturi de un pilot de raliuri, intr-un regim apropiat de viteza de la raliuri. "Cand m-am dat jos mi-a venit sa vomit", asta era descrierea lui exacta. Asadar, credeti ca este usor sa fii copilot? Si cine sunt de fapt cei care il judeca pe Ponta? "Piloti" cu girofar? Curajosi doar la panglici, la mesele festive, in cel mai bun caz, la plimbari cu snowmobilul?! 

Nu va faceti o impresie gresita asupra mea si asupra acestui text; o spun deschis: nu sunt un fan al lui Ponta. Il consider de multe lipsit de eleganta comunicarii si, tot mai des, deplasat in felul in care se contreaza cu anumite personaje, mai ales de sex feminin. Cred insa ca a trata cu superioritate DE PE MARGINE un participant la raliuri este un act situat fix intre lasitate si ipocrizie. Puteau gasi alte carente ale personajului, alte puncte negre, de pilda legatura sa cu Rovinariul si Turceniul. Acolo era insa nevoie de scheme si scenarii ample, de demonstrari ale posibilelor nereguli. Asa e mai simplu: "Hă-hă-hă, nu conduce masina!" "Hă-hă-hă, se da peste cap cu ea!". Apropo de asta, de accident, am realizat o foarte scurta prezentare comparativa a 2 accidente celebre la vremea lor. Va invit sa o vedeti si sa trageti singuri apoi concluziile, despre curaj, barbatie, despre cine-i bleg si cine-i mototol: 

Fluierand a paguba

Mysport-ul e din nou in mare suferinta. Imi e mie rusine de rusinea lui. Probabil ca in 1-2 zile va fi din nou activ dar, pana atunci, ma vad nevoit sa postez din nou aici. Atunci voi muta tot articolul (precum si potentialele comentarii) pe site-ul obisnuit. 

Theo Kraciunescu - Mugur de fluier




Se intampla uneori ca atunci cand n-ai ce face, fluieri. Poti fluiera doar sa treaca timpul, asteptand vremuri mai bune, de pilda promisul sezon viitor, poti fluiera a dezaprobare si asta ar fi de preferat injuraturilor mizerabile proliferate pe stadioanele noastre sau, daca esti arbitru, trebuie neaparat sa fluieri ca sa-ti dovedesti existenta si sa incasezi baremul (cu cat se vorbeste mai mult de tine dupa meci, cu atat inseamna ca ai fost mai implicat; suspendarile vin si trec, meseria si notorietatea merge inainte).

...

Cam asta face si CFR-ul nostru acum. Fluiera, cum stie el mai bine... Ba nu, stati sa privesc mai atent. De fapt se fasaie, de dezumfla cu fiecare etapa ce trece, se apropie tot mai greu de finish, ca un maratonist mediocru, sleit. Nici nu mai conteaza ca face un pas sau ca face trei deodata, important e ca linia de final se apropie din inertie iar cei care trebuie sa abandoneze inca nu se vad, in spate, dupa colt. Nu mai are nicio importanta cum arata el insusi, CFR-ul, cum mimeaza sportul, cum se vede ca vrea dar nu mai poate. Sa-i facem o poza acum si sa speram ca vom avea ocazia ca atunci cand vom mai fi vreodata suparati pe nereusite de moment sa ne gandim, uitandu-ne la amintire, ca s-a putut si mai rau!

...

Tura de la Brasov n-a facut nici ea exceptie de la regula deja instituita. Aceiasi pedalare in gol, aceleasi lucruri pe care le banuiam deja. Singura mare noutate – 2 goluri! Daca privim insa critic gasim imediat faptul ca de fapt in tot meciul am avut doar 4 ocazii (din care 2 ca urmare a unor extraordinare executii ale lui Rada) si ca, cel mai grav, au existat perioade de zeci de minute in care echipa nu mai putea lega 3 pase consecutive, in care ne aparam in 30-40 de metri de poarta. Nu contest, s-a vazut o ambitie mai mare a echipei, jucatorii au incercat sa fie mult mai atenti, mai implicati in joc, dar, ce folos, atata vreme cat terenul parea mereu inclinat spre poarta noastra, cat jucam mereu in rampa. M-am gandit o clipa cine erau adversarii nostri. In tur, in Gruia i-am batut cu 4-0, fara sa parem a gafai deosebit dar, mai ales, comparatia e mai dureroasa cand ne gandim la sezonul trecut. Atunci am dat gol in minutul 19 (acum am reusit asta in minutul 17), pentru ca mai apoi, tot meciul sa-l tinem sub control, sa mai avem chiar cateva ocazii, sa castigam cu 1-0 fara emotii exagerate. Repet, totul se intampla in acest secol, da, chiar anul trecut! Spunand aceasta cred ca se intelege clar de ce fluieratul nostru nu poate fi decat a paguba. Nimic nu a durut mai rau in reprezentatia de azi decat neputinta de a juca fotbal, de a avea mingea, de a arata de ce avem fotbalisti de nationale. Partial este vina jucatorilor, desi fiecare a dat cam ce-a avut el mai bun, partial este vina antrenorului (in conditiile astea Peralta este necesar precum aerul!) si global al managementului echipei, cea care a permis o astfel de situatie. Inteleg ca De Zerbi e accidentat, ca Muresan era suspendat dar macar 5-6 jucatori cu capacitate de a controla si a pasa o minge tot ar trebui sa existe intr-un lot cu pretentie de fotbal. Asta avem, asta servim. Ca o impresie generala, prestatia de azi o evaluez, comparativ cu cele din ultimele etape, undeva peste cea din meciurile cu Astra si Rapid.

....

Nu stiu daca la cum s-a alcatuit azi echipa puteam obtine mai mult. Cred chiar ca fara fazele aparute din mai nimic puteam fi victime sigure. Unde s-a gresit? De la mijloc in sus. Pe langa faptul ca deja amintitul Peralta a fost tinut deoparte (posibil obosit, accidentat, dupa ciocnirile de joi), trebuia sa combinam cumva cu Sare, Kivuvu, Kone, Dica si Bastos (in rol de Peralta ofensiv). Cititi inca o data cele 5 nume si incercati sa gasiti metode si episoade in care cei enumerati au avut combinatii de efect. Da, stiu: Bastos-Kone. Singura si unica! Problema se pune, cum sa ajunga mingea la Bastos? De la Kivuvu, nu merge, Sare a parut mult mai neinspirat azi,  Dica, pe stanga, nici nu s-a stiut ca exista, iar de la fundasi direct catre atacantul singuratic, inutil, fiindca, de fapt, Kone a fost mai activ ofensiv decat atacantul Bud. Sigur, faza defensiva era bine inchegata, cu probleme mari doar la Panin, cel care a parut lovit de „edimarita”. Ca atare nu putea sa rezulte decat un joc cu multe icnete si prea putine triluri de primavara fotbalistica. Ce s-ar fi putut face, sa fie altfel? In primul rand, Peralta! Apoi sa acoperim cumva si partea stanga, fie prin intrarea lui Nicoara sau Negrut (de ce nu?), jucatori pentru acea zona sau, macar, prin introducerea lui Hora pe dreapta si trecerea lui Kone pe stanga. Dica, chiar daca are bunevointa, nu poate fi util acolo. Dar stati, el nu ar fi trebuit aruncat pe banca! Se prea poate ca Dica sa fi fost mai util, mai bine integrat in echipa decat Sare, deci cel care ar fi trebuit sa iasa din schema ar fi fost ivorianul. In felul acesta am fi avut poate mai multe pozitii active, care, cu siguranta ca ar fi ajuns sa comunice intre ele. In fata nu condamn alegerea lui Bud, chiar daca n-a fost in stare sa tina de minge, chiar daca se arunca orbeste intre 2-3 adversari. Nici Bus, dupa pauza, n-a facut mare-branza, singurul lucru bun fiind ca a scos cumva, cam usor, lovitura libera din care am marcat golul doi. Iar Batin, nu se impunea la jocul acesta de forta. Trebuie sa aprob si gestul lui Minteuan, de a schimba rapid, dupa pauza, doi oameni. Daca pana acum il criticam fiindca e fricos si muta tot prea tarziu, iata ca acum si-a luat inima in dinti, a miscat ceva, a incercat. Ca nu i-a iesit nimic mai bun, cine nu incearca, nu greseste, nu?

...

De ce nu a mers jocul de pase? Fiindca nu am construit asa ceva, in timp. Lui Bus nu-i putem cere sa simta deplasarea coechipierilor, atata vreme cat el nu si-o simte bine nici macar pe a sa,  nu are suficienta experienta. Bud a venit anul trecut si a fost pus sa joace un sistem de „iau mingea, ma intorc si sutez”. Kivuvu isi stie deja limitele, nici nu incearca pasa, iar Sare, nu vede jucatorul sau complica uneori nejustificat, cu pase pe sus, in care se pierde timp la preluarea mingii. Bastos nu alearga suficient si nici nu reuseste driblingurile ce-i ies singurului nostru jucator de creatie, Peralta, care nici macar el nu e robot, nu e sfant sa preschimbe pasele in minuni. Kone in schimb cand ia mingea vede doar poarta, un lucru care ma face sa cred ca joaca mai mult pentru sine. Da, a dat primul gol, dar ati observat ceva? Aceea a fost o situatie de trei jucatori singuri cu portarul. Kone, in loc sa dea pasa in centru, pentru Bud sau Dica ce aveau poarta goala in fata a preferat un sut riscant. I-a iesit, nimic de zis, dar hai sa ne gandim ca rata. Ce si-a auzit Traore la Roma ar fi fost fosnetul padurii pe langa tunetele ce s-ar fi revarsat pe Kone. Ceea ce a facut el la primul gol nu se prea face, interesul echipei trebuie sa primeze intotdeauna. Si ca tot am ajuns sa vorbim despre primul gol. Brasovenii spun lucruri traznite! Ca a fost hent? Daca vreti voi cauta stop-cadrul in care Cadu atinge mingea cu umarul, partea sa superioara, sau, daca ar fi sa spun anatomic, a lovit cu „acroniomul” si nu cu „humerusul”. Dar nu vorbim despre o interceptie in terenul advers ci de una in zona careului nostru! Cum s-a ajuns ca de acolo, de la neacordarea unui hent imaginar sa se ajunga la o situatie de gol iminent la poarta adversa? Daca veti urmari faza, veti vedea ca la hent si la iesirea la offside pe care ei cred ca au facut-o bine, cel putin 4 adversari, in cele 2 situatii, ridica mainile, se ocupa cu protestele, nu cu alergatul, cu jocul. Daca despre offside nu se poate vorbi, unanim admis ca a fost faza corecta, la hent nu exista decat viteza naturala a filmarii, dar nu cred ca se pune problema. Asadar, daca i-a furat cineva pe brasoveni la acea faza, au fost jucatorii lor care aveau treaba cu arbitrii. Probabil ca ati notat si la alte situatii o nervozitate si un tupeu un pic exagerat al stegarilor in dialogul cu arbitrul (au luat chiar repede galben pentru asa ceva). Iata de ce cred ca sportul are felul sau istet de a pedepsi anumite manifestari.

...

Chiar si la 1-0, dupa cum ne-am pus pe doua linii de recuperare, imi era clar ca nu vom scapa fara sa luam gol. Si, sa recunoastem, in cel putin 1-2 ocazii am avut noroc mare, cum a fost in finalul primei reprize cand la lovitura de cap a lui Ilyes, mingea s-a lovit de corpul lui Minca si s-a oprit in fata liniei, cat s-o prinda portarul nostru. Nu am avut ocazii clare de a face 2-0, am permis brasovenilor sa ne impinga tot mai mult catre poarta, am faultat in zona careului iar golul egalizator a venit cat se poate de just. La acea faza probabil ca a gresit in primul rand cel care trebuia sa marcheze autorul golului, adica Diogo (altfel, din nou, foarte bun pe dreapta), dar, la acel gen de faze de regula toata aparea CFR-ului este data peste cap, reluarile arata ca asa cum am luat si acel gol doi de la Severin, dupa un corner, marcajul om la om se face defectuos, jucatorii nostri par mereu cu 2 pasi si o secunda in urma adversarului. Asadar nu am avut nicio sansa sa scapam fara sa luam gol, in maniera aceasta, asta chiar daca Rada-Cadu si Diogo au facut un meci exemplar. Si, sa nu uitam, noutatea zilei: Minca. A inceput printr-o minge usoara scapata printre brate in corner (bine ca era la marginea portii, caci altfel acolo luam gol), faza la care ne-am gandit ca e Nuno Claro resapat. Apoi a inceput sa fie solicitat cu mingi mai grele, moment in care mi-am dat si eu seama ca are tehnica net superioara portarului portughez. Pune mainile pe minge mai corect (dovada ca aceasta il asculta, i se lipeste deseori cuminte de manusi), degajeaza mult mai lung (chiar prea lung, fiindca azi i-a dat vreo 2 pase portarului advers) si isi pune in valoare inaltimea (la centrari) si mobilitatea mult mai bine.... fata de Nuno Claro si respectabil, corespunzator cu statutul unui portar de prima liga. Mingea prinsa din plonjon in a doua repriza spunea multe si despre calitatile lui si despre increderea pe care o capatase. Problema la el sunt momentele de lipsa a concentrarii, e tot genul de portar care greseste cand nu te astepti dar, mai rar probabil decat Nuno Claro. Dupa evolutia de azi sunt sigur ca Minca va ramane titular pana la finalul sezonului, asta in conditiile in care antrenorii si conducerea s-au aratat mereu foarte rabdatori cu gafele portarilor.

....

Daca pe Panin l-as desemna cel mai slab om al nostru azi, in schimb ceilalti din aparare au fost cei mai buni. Cadu, din nou, peste tot, blocand totul, dar surpriza a venit de la Rada. In aparare a fost foarte precis dar in atac, la cele doua lovituri libere a fost magic. De Zerbi are un concurent serios la acest gen de faze, Muresan sa isi pastreze suturile pentru bombardamente, toti ceilalti sa-i faca loc lui Rada. Daca a putut ca in 2 faze, de la destul de mare distanta de poarta sa plaseze bine si suficient de tare mingile in vincluri opuse, cu tot cu golul care ar fi trebuit sa insemne 3 puncte inseamna ca merita desemnat ca executant oficial al loviturilor libere. Initial faza antemergatoare sutului m-a enervat: Sare se certa cu Rada si Cadu, tot ca niste copii cine sa bata catre poarta. Nu stabileste antrenorul cine bate?! Apoi, am fost uluit cand am vazut ce frumos a desenat mingea traiectoria si cum portarul brasovean era sa se loveasca din nou de bara (acelasi portar pe care „l-a calcat cu bicicleta” si De Zerbi). Dupa cum loveste mingea Rada, dupa cum da cu capul, pare ca stie mai multe decat vrea sa ne spuna. Oare n-ar trebui „interogat in alte partide?

...

Tinand cont ca am egalat in minutul 78, cred ca eram in stare sa tinem de acel scor. Adversarii cazusera fizic, asa cum s-a si vazut in singurul nostru forcing in aceasta partida, pe ultimele 5-10 minute. Doar ca de data asta a fost chiar grosolan fluierul arbitrului. Putea sa dea orice acolo. Cartonas galben pentru simulare, oprirea circulatiei in intersectie sau tonul pentru Corul Arbitrilor Autentici, dar sub nicio forma 11 metri, nu atata vreme cat Kivuvu luase prim-planul la minge si cat adversarul implora caderea in careu, mai degraba neincrezator in sansele de reusita. Cu acest penalty Craciunescu se poate prezenta linistit la Salon International de Inventii de la Geneva! Dar, va intreb: la ce folosea asta? Avem deja in acest sezon un raport REAL de aproximativ 2-1 (erori contra–pro). Suntem oare vanati? Are cineva ceva cu noi? Nu cred, fiindca nu mai speriem pe nimeni. Si atunci? De ce a simtit nevoia neaparata ca dupa o lovitura libera data noua cam usor la 25-27 de metri (s-o fi gandit ca de acolo nu se dau goluri), la nici un minut distanta, sa faca o astfel de gluma de prost gust de arbitraj. Si, sa nu uitam ceva vis-a-vis de Teo Craciunescu. Meciul CFR-Astra 2-2 din tur, cu Bjelanovici primind galben pentru o simulare la o faza la care a fost accidentat pentru 2-3 saptamani (si la care se cerea rosu cert pentru adversar - fault, ultim aparator) sau cu penalty clar neacordat noua, acea partida a fost facuta praf tot de sus-numitul. Iata 4 puncte aproape sigure, pierdute in 2 meciuri... Oare si trucurile, impresiile, nu numai functiile in arbitraj se dobandesc tot prin nepotism?!...

....

Evident, televiziunea nu a putut oferi reluare decat dupa vreo 4 minute, timp in care lumea trebuise sa accepte concretul: golul 2 de la tabela nu-l mai poti intoarce. Drepturile tv cele mai scumpe din istoria mass-media romanesti se pot ambala oricum, nu? Comentariu dezolant, filmare cu doar cateva camere, un regizor de transmisie probabil adormit in car (dupa cum camera de cadre apropiate facea panoramari spre alte cadre, fara a fi comutata imaginea pe vreo alta). Reluari din pozitii bune nu putem avea, vom auzi deci doar vorbe, vom auzi doar partea care convine si-asa pe noi nu ne mai intereseaza, vom intra curand (sper) in vacanta... Si, de fapt, a denunta erori precum cele din acest sezon ar echivala cu a fluiera in biserica. Deci raman cu mahnirea ca am pierdut astfel 3 puncte pe care chiar nu le meritam dar de care am fi avut enorma nevoie pentru a departa orice cataclism sub semnul retrogradarii. Asa va trebui ca in partidele de acasa cu Steaua, Otelul, Vaslui si chiar si Gloria Bistrita sa luam macar 4-5 puncte (din deplasare nici nu mai imi fac sperante fara predestinare. Propun totodata, pentru a nu ne indeparta prea mult fanii ca pana la sfarsitul sezonului actuala echipa sa se numeasca CFR II sau poate chiar CFR III (dupa modelul Barcelonei, nu?). In felul asta am putea parea si altceva decat niste „fluiera-vant”...  

Naufragiatul

Postare calamitata de mysport-ul care functioneaza doar atunci cand vrea. O voi trece si acolo cand vor rezolva baietii de acolo serverele. Deocamdata putem discuta si aici desi la un meci ca asta nu prea e nimic altceva de spus decat mica incercare sarcastic-literara. Totusi, aici, pe blogspot, pot controla bine anti-spam-ul.

(...) Saptamana XXIV: „Nu mai suport insul(t)a asta! Suntem deja de atata timp pe blestematul asta pamant al neputintei, al plictiselii, al lipsei oricarui orizont de salvare incat am uitat pana si cum vorbeam candva „fotbaleza”. Sunt napadit de amintiri, de regrete... Doamne, cat de prosti am fost! Nu, marea ne-a fost potrivnica, nu am naufragiat in toiul vreunei furtuni, nu am fost striviti de stanci. Mereu vantul ne-a fost prielnic, mereu panzele ne-au fost umflate, tantose, eram un galeon amiral admirabil pe langa celelalte galere cu sclavi ce vasleau sub pavilionul romanesc. Ce ne-a trebuit sa aruncam peste bord toate tunurile, crezand ca astfel vom face loc mai mult pentru comorile visate? De ce am obligat atatia carmaci sa „umble pe scandura” la cea mai mica revolta a echipajului? Si, in fine, de ce ne-am gaurit singuri corabia aruncand prin ea ancora viselor noastre, tot mai grele, tot mai ascutite si tot mai ....fara legatura cu nava? Ne-am pomenit deodata fara carma, fara ancora si cu o gaura mare in inima vasului, cale sigura spre strafunduri. De-abia ne-am tarat pana la aceasta insula a salvarii; sa fi fost un pic mai departe in larg acum ne-am fi luptat pentru supravietuire cu pestii infometati din adancurile clasamentului!

Am ajuns cu chiu cu vai pe plaja fiind convinsi ca salvarea va veni imediat, de la sine. Nu se putea ca tocmai acum sa ne intoarca spatele Providenta, nu? Am incropit o pluta cu ce am mai adunat din epava, am tot scrutat in departare, am facut mereu calcule cand ne va duce de la sine refluxul de aici. Dar nimic nu se intampla din inertie. S-au dus zi dupa zi si nici urma de reflux, doar un si mai mare aflux de probleme. Asa am ajuns sa intelegem ca va trebui sa ne salvam singuri. Care e cea mai facila metoda? Improvizatia! O carpeala in lemnul putrezit aici, una acolo, un ajutor de carmaci promovat, steagul de pirati coborat rusinos, doar-doar ne vine cineva in ajutor... La fiecare tentativa ne-am impotmolit si mai rau in bancul de nisip, de radeau si pestii sclipitori de Dambovita de noi! Atunci am inteles ca, alizeul european nu vine de la sine, ca fara sa recladim toata corabia (de data asta fara niciun kit „Do It Yourself”), aveam sa fim condamnati la izolare si la uitare pe insula asta din mijlocul marelui clasament. Ce destin! Din saloanele europene am ajuns in cateva luni intr-un biet adapost improvizat de vreme rea.

Azi am mai facut o ultima tentativa de lansare la apa a epavei. Insusi marele capitan Paszkanson a venit alaturi de noi, sa fie sigur ca va impinge toata lumea la unison. Marea era calma, cu usoare adieri din tribune. Valurile de mult s-au oprit si acolo... Ne-am pus pe impins desi cred ca si daca am fi putut calca din nou pe apa, ca in minunile trecute, tot n-am fi ajuns nicaieri: Europa ne e prea departe, puterile noastre sunt sleite, busolele zac avariate, iar ultima ce era functionala am vandut-o in Bosfor. Am impins cat am putut si parca ne prabuseam sub propria noastra greutate, transformata in neputinta. A fost de-ajuns un singur val, o singura eroare de alegere a arcului din spate (acelasi intotdeauna) si totul s-a rupt. Echipajul era disperat. Tanarul, puternicul si credinciosul (la)Bus s-a aruncat singur in apa incercand parca sa traga nu doar corabia ci toata insula dupa el. Cum sa fi reusit asta de vreme ce noi nu i-am dat nici lui, nici celorlalti tineri niciodata sansa deplina sa inoate, crezand ca doar „cadita cu boboci” e suficienta pentru ei? Chiar si asa, insistent ca un arici de mare de la inceput, el tot a fost singurul ce a reusit sa trimita o torpila cu precizia unui ac, suficienta sa dea palpitatii chiar si lui Neptun! Pacat ca a esuat izbind ancora adversa. Marinarul international Muresan, mai experimentat, a luat apoi el parama incercand sa treaca de geamandura adversa, pana cand apele din atac (in care nu stie sa inoate) i-au ajuns la crestet. Atunci, dandu-se inapoi, a cautat printre uneltele noastre ce mai putea fi folosit si le-a distribuit celorlalti. Unelte mai mult primitive: coase pentru adversari, chibrite si paie de durata scurta, petice de pirati pe ambii ochi pentru mijlocasi, aripi desprinse, fundasi de benzi...desenate. In conditiile astea singura solutie pentru a mai supravietui o zi s-a vrut a fi harponul, acelasi ca si in saptamanile trecute: aruncat totul departe, orbeste, in fata, poate se va prinde ceva. Mult mai eficient ar fi fost navodul de pressing. Era insa la Bastos, cel care si-l transformase in hamac si lenevea in el intre doi palmieri ai apararii adverse, scuipand cu nepasare in vreme ce Bus cara de unul singur apa cu ciurul. Kone si Hora executau dansul lor ritual, cu zvacniri si incetiniri, greu de priceput de ceilalti, doar Panin alaturandu-li-se in doua-trei randuri fara a schimba nimic. Ce folos? Ritualul nostru era de fapt sa castigam, oricand, oricum, chiar si fara dans! Cei din spate au indiguit bine plaja noastra, parea ca nu e niciun chip sa fim inundati, sa intram noi la apa. Tactica era sa nu descoperim rada noastra interioara, tocmai de aceea nici nu am folosit-o deloc. Nu parea sa fie niciun pericol, pestisorii de Atlantic adversi nefiind de fel foarte ... fc rapizi. Mai putin unul, cel care ne-a si dat touche-ul decisiv: pestele-spada...cio. Nuno Claro, care nu mai poate prinde nici macar o nuca de cocos, a fost din nou cel vinovat de aceasta gaura. Crezandu-se la sarituri in apa a executat perfect un surub grupat pe spate lasand plasa de tantari din spatele sau sa preia molusca si noi sa-nghitim galusca. In serile ce vor urma cred ca il vom chema mai des la sfatul din jurul focului de tabara. Daca nu va da explicatii macar va intretine atmosfera prin giumbuslucurile sale, divertisment gratis oferit in aceasta mare de plictiseala din partea casei. Kivuvu vad ca s-a salbaticit de tot cu mingea, pare canibal cu nervii nostri. Cred ca va trebui sa-i schimbam numele in „Vineri” si sa vedem daca il mai putem civiliza sau Sare, din schema viitoare. Si, din pacate, nici capitanul nostru nu a ajuns mai bine. Azi a fost cand exotic in miscari, cand vanator de rosu tipator, a comunicat ineficient cu ceilalti, din pacate a fost mai mult un papagal Cacadu. Si, mai ales in privinta lui, daca nu era atat de tocit Coltescu ne lasa in deriva cu mult inainte de ultima sirena. Si asa am iesit foarte murati, aproape inecati. Nici nu mai are rost sa mai incercam sa ne salvam. Mai bine cladim urgent un fort si il aparam, mai cu seama ca saptamana viitoare se anunta o invazie de pinguini violenti Macaroni. Sa le aratam lor ca pana si la aceasta categorie noi suntem cei „imperiali”. Ar fi chiar culmea sa ne dea afara tocmai ei de pe insula refugiului nostru!

Asta este. N-am semanat nimic asa ca ne caznim sa pescuim si sa culegem doar ce prindem, doar ce ne pica. Suferim de foame de victorii, suntem insetati de glorie, jerpeliti pana-n inelele de campioni dar ne hranim cu amintiri. Altii, mai salbatici decat noi, nu au nici macar atat. Scriem mare „HELP” si „SOS” pe nisip si asteptam ca macar la venirea musonului de vara sa ploua cu solutii si salvari!” (...)

Cum m-am facut mare

   M-am nascut mic, ca toata lumea.

  Totul in jurul meu era imens. Televizorul era un urias cu puteri albe si negre, un dulap cu lampi si sticla, cu nume de planeta dupa care trebuia sa astepti vreo 2 minute pana sa se aprinda. Daca aveai pentru ce sa-ti lucrezi rabdarea. Doar sambata dupa-amiaza si duminica erau cateva minute de desene animate si de "Stan si Bran" sau pentru Teleenciclopedia cu vocile ei "marca". Lumea din jurul meu avea culoare, televizorul nu, dar ale lui desene animate pareau mai fascinante decat aveau sa fie mai apoi animatiile cu 256.000 de culori. Telefonul avea locul sau fix in casa, iar singurul sau buton era de fapt furca in care cereai tonul. Era facut doar pentru a vorbi si pentru a fi ascultat, de cine trebuie si de cine nu trebuie. Radioul care acum s-a topit pe undeva prin celular atunci avea tot felul de scale, orase scrise pe el. Varsovia parea acolo mai aproape de Londra. Si activitatile mele erau atunci altfel. Jocurile cereau mai multa imaginatie. Indienii si masinutele de plastic erau cam statici, e drept, nu se deplasau de la sine ci doar de la mine. Dar asa faceam eu sa castige mereu binele, cine trebuia; erau curse, erau filme, era fotbal, totul cu aceleasi jucarii adaptate de privirea mea 5D. Mai tarziu n-am mai avut forta asta. Atunci chiar si zapada era mai mare, la groapa de nisip faceam santierele imobiliare, portile de fotbal aveau doar bari laterale din haine sau, cand era ceva mai "oficial" crengi si niciodata transversala, iar noi eram pe rand Hagi, Balint, Belodedici, Silviu Lung si, cand urlam la cate un gol, intotdeauna Topescu. Eram cineva, fiecare dintre noi. Nu aveam nocturna dar era mult mai bine asa, caci seara aveam etapa de "ascunselea". 

   Poate ca nu se gaseau de toate dar existau mai multe, incepand cu Mos Craciun si Iepurasul. Apoi, rand pe rand au inceput sa dispara.. Capatand forma concreta, lumea si-a pierdut sansa de a fi mai diversificata. Erau si lucruri identice cu cele de acum. Curentul era si atunci tot alternativ: cand era, cand se lua, doar ca nu eram atat de dependenti de el. Lumanarea ajuta la citit. Dormeam mai mult si mai bine. Fulgii de porumb, placerea mea cand citeam, erau si atunci, sunt si acum. Doar ca atunci mancam o punga si mai vroiam una, acum dupa o portie simt nevoia sa beau apa, ca sa scap de gustul E-urilor. Prajiturile erau mai mari, asta e sigur, oricum dura mult mai mult pana le serveam la cofetarie, Sicola era mai buna decat Coca-Cola, magazinele de jucarii nu aveau site-uri dar aveau vitrine de care ma lipeam ca o ventuza. Atunci era mai mult gri pe cladiri, acum acelasi gri s-a mutat pe fetele oamenilor.

  Am descoperit atunci candva, printre poezii patriotice si cuburi imprimate cu imagini din povesti, cartile colorate, almanahurile voluminoase cu prima jumatate a lor dogmatic comunista, dar cealalta plina de jocuri si articole de parcurs de cate 3-4 ori, ca toata lumea am deprins cititul, literele, pentru a ma tortura ele apoi pe mine sa scriu macar lizibil. Am descoperit matematica, jucandu-ma cu algebra, pentru a diversifica prin geometrie si a ma pierde complet in analiza tuturor acestor lucruri, o treaba fara niciun sens. In fapt, am descoperit gradinita, scoala, pentru a fi scolit, a intra si a ma pierde in sistem. Am fost soim ager al patriei si am ajuns sa ma simt ades o vrabie. Am descoperit calculatorul, am trecut prin jocul pe televizor Rambo si prin calculatorul HC. Azi calculatorul de buzunar e mai puternic decat acea tastatura pe care incarcam programele caraitoare. Apoi am ajuns la Pentium, un pas pe loc pentru omenire, un salt imens pentru mine. Pana la Internet n-a mai fost decat un pas, de cativa ani, de liceu. Imaginati-va acum Internet doar dupa ora 23 cu viteza de 3 kb/s. Stateam 20 de minute sa iau o melodie dar imi aduc si acum aminte de piesa lui Chilian, "Chiar daca" atunci cand am downloadat-o prin 2001. Am trecut prin toate astea pentru a fi rasfatat acum de tot si de toate. Si, ghiciti: acum toate mi se par prea mici, prea multe si prea neimportante. Si, ce chestie! Pe vremea aia nici macar nu descoperisem nostalgia!

   Treptat am ajuns langa oamenii mari ai copilariei. Tata, cu ai sai 1.82, dezideratul meu de inaltime cand eram pusti a ramas mult in urma. Mingea de fotbal galbena, din cauciuc, "minge de 33 de lei", cum ii spuneam si care parea o ghiulea de tun pe langa piciorul meu acum o pot tine "in priza" intr-o singura palma. Televizorul a ajuns aproape o foaie, telefonul fara fir, jocul copilariei, a devenit realitate in celular iar apoi, in ritm accelerat, intra la apa, e mai mic decat cutia de acuarele "Pelican" pe care le aveam la scoala. Cantecele s-au inmultit dar au devenit mai scurte in idei si mai monotone. La fel si discutiile. Nu mai ai de ce te ascunde, nu mai ai de cine, dar nici nu mai poti sa ridici macar o spranceana doar cu vorba. Si, parca ce e mai grav, nici nu mai ai ce si de ce spune. Totul a fost facut mai usor de-a gata, apesi butoane si ai acces la orice. Gandesc altii pentru noi, gandesc aparatele si cei care le proiecteaza. Dar unde ramane imaginatia fiecaruia?

   De toate astea mi-am amintit zilele trecute, cautand printr-un sertar cu piese vechi de calculator. Am gasit primul meu hard, prima memorie a Pentium-ului I. O caramida gri din 1997, care a costat atunci vreo 300 de dolari, considerata varf al tehnicii, fiindca in zilele in care standardul era de 512 mb de memorie sau 1 GB, "frumusetea asta din secolul trecut" avea 2 GB!! Ma uit la calculatorul meu cu 2600 de GB.... In 14 ani am crescut de 1000 de ori. Sau, comparatia concretului, nu doar a numerelor, a caramizii hardware cu cardul de fix 2 GB scos din celular in clipa in care l-am inlocuit cu altul de 8 GB. Iata-le unul langa altul: "caramida" de-abia o tii intr-o mana, cardul il pot muta doar sufland in el. Priviti doar fotografia. Ce mult s-a micsorat lumea in anii astia! E gata sa intre in buzunar!  

   Da, de fapt cred ca toate astea s-au intamplat cu mine, in mine. Nu am devenit eu mare, ci lucrurile din jurul meu s-au facut mici. 

Aripi romanesti

Ador surprizele involuntare, mai ales cele pe care mi le "provoc" singur. Apar de unde nu te astepti, te iau pe nepregatite si te cheama sa le explorezi tu insuti mecanismele.

Acum cateva zile urmaream inca un episod din serialul luat de pe internet "History Channel - Dogfights". Pentru cei care poate nu stiu, "dogfight" este termenul pentru lupta aeriana dintre doua sau mai multe avioane, un duel nobil, intre artisti ai aerului, probabil forma moderna a secolului XX a spadasinilor. Inca de la inceputurile aviatiei aceasta forma implica o supradoza de curaj (tinand cont ca in primul razboi mondial speranta de viata a unui aviator era de aproximativ 3 saptamani, cel care cadea nu avea nicio sansa de a se salva), cerea indemanare si simt al orientarii dus la extrem, manevrele de evitare si traiectoriile gasite fiind "un doctorat practic, la minut, in fizica" si, cu cat tehnologia a avansat, departajarea s-a facut tot mai mult datorita avioanelor. De la bietele "pasari" din lemn si material textil cu mitraliera montata pe bord si pana la avioanele supersonice moderne care pot ochi si lovi dincolo de ceea ce vede ochiul uman, sfidand practic fair-play-ul, regulile de la inceput ale confruntarii a fost cale lunga, dar aceasta arta mortala a fost pusa in actiune in toate razboaiele. Mi s-a parut fascinant sa ascult in acest documentar povestirile prin viu grai a unor asi ai acestui tip de razboi, mai ales ca erau dublate si explicate video cu ajutorul calculatorului. Totul devenea real, atat de contemporan incat in anumite situatii era chiar greu sa intelegi ca avioanele acelea cu elice care incasau rafale intregi de gloante incendiare si inca mai rezistau sau, din potriva, explodau la prima serie, sunt la o distanta de 60 de ani de acum.

Si uite asa priveam episodul "The Zero Killer" despre luptele dintre americani si japonezi din Pacific. "Zero" era faimosul avion al aviatiei japoneze, in timp ce americanii raspundeau, dupa multe pierderi in primii ani de razboi, cu aparate de tip "Hellcat", cele care aveau sa intoarca soarta razboiului. Luptele se dadeau in general deasupra apei, asadar imaginati-va ca era o situatie, cum zic americanii, de "No way out". Ei bine, in toiul episodului aud fugitiv un nume: "locotenent Alex Vrashiu". Nu-i dau atentie, zic ca mi s-a parut, dar cateva secunde mai tarziu, apare pe burtiera, intituland personajul albit de ani care vorbea: "Alexander Vraciu". Putea fi altceva decat un nume romanesc? Ma uit mai atent la trasaturi, chiar pareau de-ale noastre sau, in orice caz, cam putin americane. Caut pe internet si il gasesc imediat aici. Intr-adevar, fiu al unor emigranti romani, Vraciu este unul dintre cei mai importanti asi ai marinei americane, decorat cu Medalia de Onoare a Congresului SUA. Inca, in viata, la 92 de ani, el este unul dintre cei mai respectati eroi americani, iar aparitia sa in documentarul de care vorbeam n-a fost sub nicio forma intamplatoare. Avea nu mai putin de 19 avioane inamice doborate, 19 situatii in care in jocul mortal din aer si-a doborat adversarul cu priceperea sa si cu al sau Hellcat american, performant. Chiar daca poate doar originea numelui il mai leaga in mod direct de Romania marturisesc ca simpla sa prezenta m-a facut sa simt un sentiment real de mandrie, de faptul ca romanii au putut atunci sa fie si invingatori, nu doar carne de tun.

Am cautat imediat sa vad asii aviatiei romane razboiul mondial. Nu auzisem nicicand de ei. Au aparut cateva nume, cel mai important a lui Constantin Cantacuzino: 43 de victorii sigure si inca 11 neconfirmate in lupta cu rusii si apoi cu americanii. Povestea lui, faptul ca era descendent al celebrei familii nobiliare romanesti, priceperea sa deosebita sunt de asemenea demna de atentie si poate fi gasita aici. Cel mai mult insa e interesanta soarta avuta de asul roman. Dupa 23 august 1944 a ales sa fuga in Spania unde va si muri in exil. In loc sa fie cinstit precum asii americanilor numele sau a fost scos din cartile militare romanesti, intr-un efort major de servilism fata de rusi. Mai rau, nici macar azi nu sunt semne ca s-ar sti mai multe despre Cantacuzino. Suntem doar o tara in care cel mai cunoscut erou este eroul necunoscut. De fapt, avem eroi dar nu stim sa-i recunoastem, nu stim sa facem din povestile lor subiecte care sa ne insufleteasca, sa reprezinte modele. Spuneti-mi daca nu ar merita un loc in cartile de istorie ale Romaniei povestea lui Constantin Cantacuzino sau a lui Alexandru Serbanescu , cel care spunea inaintea ultimului sau zbor, inainte sa fie doborat, coplesit de numarul adversarilor: "Nu inteleg ca un inamic, oricat de mare si puternic ar fi, sa intre in tara mea ca-n sat fara caini si s-o pustieasca. (...) Nu se va putea spune ca in Romania nu a iesit niciun roman in fata americanilor, chiar si daca pierdem batalia."

Poate de aceea avem soarta aceasta de nihilism a valorilor. Nu le cunoastem, nu le-am recunoscut niciodata. Recunoscandu-le lor ar fi trebuit poate sa admitem inferioritatea noastra actuala absoluta. Ramanem deci cu eroii americani de origine romana ale caror fapte fascineasca, chiar si prin acest documentar, o lume intreaga. Tocmai de aceea, am adaugat inca de la inceputul articolului aproape in totalitate secventa in care apare Alexander Vraciu si va invit insistent sa o parcurgeti.

Mess în ger

sarmalele reci - tara te vrea prost!


Daca Linku' n-a adus azi documente, pentru cele 30 de minute de plictiseala ridicola m-am simtit dator sa caut eu o dovada concreta. Iat-o cu copy-paste:

Vestea si povestea sahului

Au fost "pioni ieri"... Si astazi sunt tot  pioni. Tot inainte, vrednici pioni! Ei se tarasc pe burta, cu grija mare de a nu fi capturati de piesele zilelor negre, catre capatul tablei, acolo unde, conform regulii jocului, pot parveni, se pot transforma in orice. Un exod masiv precum cel al puilor de testoasa spre mare, spre realizare. Doar cu mult oportunism si doar prin transformare se pot implini. Ca pion nu exista nicio sansa de a fi cineva, de a insemna ceva.

Pionul capatuit, ajuns la cel din urma patratel se schimba dupa pofta sufletului si a interesului, in orice. Poate sa faca doar pe nebunul, fiind primul jertfit, scos in fata, la sacrificiu, in caz de vanatoare a adversarului. Daca e considerat muncitor, baiat de treaba, ajunge cal de bataie, saritor la nevoie peste orice situatie doar pentru a fi util. Catorva plecati din vecinatatea intima a pieselor-cheie li se permite a urca in turnul de fildes al politicii, acea existenta fara de scame de empatie pentru cei ce inca matura suprafata tablei.

Insa idealul fiecaruia, chiar din inceputul vietii de pion este sa se metamorfozeze in regina. E valoarea suprema pe care o pot capata si cu care se pot capatui. Atunci intr-adevar simt ca domina tabla, scruteaza amenintatori in toate directiile pentru a zdrobi pe oricine le-ar putea contesta autoritatea. Reginele sunt periculoase, nu poti sa te protejezi de ele decat ascunzandu-te dupa alte piese. Iar de capturat - si mai greu! Doar dintr-o neatentie... Sau la schimb. Da, poata ati uitat: regina, ca orice alta piesa din jocul de sah poate fi si sacrificata. Exista deseori capcane: se da usor regina, instinctul lacomiei focalizeaza toata atentia doar pe captura ei, se traiesc cateva secunde de euforie dar,  la urmatoarea mutare, din senin vine mat de la vreun turn.

Este o greseala asadar sa se vorbeasca prea mult doar despre regina. Este sah, nu un stup de albine! Aici, in definitiv, regina este doar o piesa ca toate celelalte care compun sistemul de aparare al ... regelui. Da, cel care prin Constitutia regulamentului pare cel mai limitat in miscari, acela este de fapt elementul central. El este

cel care aude tot, stie tot, simte, ordoneaza si coordoneaza, cel in a carui aparare si interes sunt insiruite toate mutarile.

Orice bun cunoscator al jocului mintii stie ca tinta trebuie sa fie atacul la rege si nu felul spectaculos in care se pot lua celelalte piese. Mana care prinde cate trei pioni deodata, cea care ii ridica vertical, ca un elicopter, la ceruri, doar pentru a-i tine o vreme in afara tablei de joc nu reprezinta decat o reprezentatie de iluzionism. Doar un tablagiu de Cismigiu poate fi impresionat de asemenea miscari. Dar aici nu e loc de jocul sortii, de cum cad zarurile, nici macar cele din sondaje! Aici exista o singura tinta, o unica strategie: sahul la rege.

Sah la rege - iar nebunii si caii vor sari sa se sacrifice; sah la rege si capturezi usor turele, imediat vulnerabile; sah la rege si chiar si  regina isi va da seama cat de efemer ii e rolul. Sah la rege, fiindca el este cheia, el poate fi doar UNUL SINGUR si, mai presus, fiindca el este cel care atunci cand va fi inclinat sau trantit pe tabla jocul se va fi sfarsit...

Reset

Cand tremuri inca in picioare
Si-n fata-ti creste doar un hau,
Strain te simti de ce-i al tau
Chiar sa mai speri inca te doare,
Iti depeni doar ca-ntr-un album
Imagini ce ti-au fost odata dragi
Tu vremii vrei sa le sustragi
Sa poata fi aievea si acum.


Cand tot din jur este crapat
Iar fiecare zi-i seism
Cu un baros de pesimist
Distrugi si ce mai e de daramat...
Tu vezi cum este plin de morti pe harti
Dar nu vrei totusi sa fii corb,
In gand mai vezi; in rest esti orb,
Ridici din nou castelul tau de carti.


Ii pui intai la temelie
Pe cei din care sangele iti vine
Cei ce ar fi crezut mereu in tine
Chiar de-ai fi fost cat ac de gamalie;
Cu ei alaturi orice-ar fi
Hercule esti in al tau gand,
Poti scari zbura doar din avant
Firesc chiar orice zid il poti strivi.


Apoi te pui liant in sine
Intre nimic si infinit
Tu cel ce pana-acum ai irosit
Si care-i converti raul in bine.
Constructia este doar a ta, 
Drept ai sa fii si egoist
Abstract, neinteles, cubist
Ai vreme si mai poti  inainta.


Sustii chiar bolta pe-al tau corp,
Cu stele ce le ai in minte,
Ai forta-n ganduri, in cuvinte
In suflet un suprauman efort.
Poti plamadi si din nimic,
Nu-i un secret ce nu-l poti deslusi,
Deja ai cunoscut, deja tu stii
Ca totul este doar un loz in plic.


Dar dincolo de foame de-inaltimi
Zidirea ta ramane rece
In bezna vremii se va trece
De nu ai suflete sa-i dea lumini.
Un gand, o vorba, o privire
Un foc in care sentimente ard
Sa simti ca este bine, cald
Infasurat in brate de iubire.


Chiar totul poate fi cladit genetic
Dar umbra nu ti-o poti schimba
De iti e data, te va cauta,
De nu continui sa o cauti ascetic.
Da-mi Doamne stropul de noroc
Mai fii o data mie aliat
In cazna asta lunga sa razbat
Sa pot sa am sub soare doar un loc.

Primul popicar al tarii

A tot lasat sa se adune subiectele. Fiecare pe locul sau, destul de aproape unul de altul, dar, in acelasi timp, fiecare de sine statator, fara tangenta vie cu celelalt. S-au asezat in ordine, unul langa altul, ca intr-un manunchi. Atunci s-a uitat la camere, si-a suflecat manecile si-a trosnit degetele, a pus mana pe bila cea mai mare ce-o avea la dispozitie, a DNA-ului, si a tintit dupa subiectul ce tocmai se pusese cap de lista: "vamile".

Bila a pornit pe pista sa prestabilita cu mare vuiet, cu scantei dinadins spectaculoase si a lovit in plin. Stop cadru!

Asa s-ar decripta acest giga-scandal al ultimelor saptamani. Toate acele coloane de girofaruri, elicopterele si ostile de mascati vor a crea secventa perfecta din "La piovra", un serial ce inca ar mai face excelenta audienta in Romania chiar si in prime-time. Era imposibil asadar ca aceasta imagine sa nu ia fata tuturor celorlalte. Si sa fim realisti: stralucirea unui girofar poate ascunde oricand cenusiul crizelor noastre sociale de zi cu zi. Era nevoie de aceste efecte speciale, era nevoie de captarea si distragerea atentiei, coloana oficiala a anchetatorilor obliga sa traga pe dreapta toate celelalte coloane de protest, de critici sau orice altceva ar mai fi pornit catre Cotroceni. Asadar, subiectul principal luat in catare nu putea fi decat VAMA. Lovita insa cu cat mai multa putere, eficienta, popica aceasta ar fi imprumutat energia bilei si catre celelalte. Care ar fi acestea? Toate cele care ar putea perturba privirea prezidentiala catre o pista cat mai neteda din punct de vedere politic.

Sa le luam pe rand. In primul rand era problema vamilor, o chestiune care deformase rau de tot presul sub care fusese pitita. Era nevoie sa aratam Europei ca suntem in stare sa luam farasul, sa scoatem murdaria si s-o aruncam la gunoi. Cred ca si Europei ii plac filmele de actiune. Pacat ca n-au putut cobori mascatii pe franghii, direct din elicoptere, cu ceva urmariri si explozii. Ar fi fost mai palpitant totul, dar pana la urma se luptau cu niste bieti functionari corupti. Nu-i nimic, poate data viitoare va fi si mai mult show!

Langa acest subiect statea tot mai infipt si mai puternic jalonul central, unul cu risc sporit de pericol: Blaga. Daca i se putea aplica o lovitura sub centura, atunci doar asta putea fi. Deja popica se clatina oarecum. De ce trebuia lovit Blaga? Doar fiindca a marait de cateva ori in alta octava decat cea prezidentiala? Ar fi ramas doar cu atat, atata vreme cat partidul era ca un monolit. Dar acum vine cheia: momentul! De ce nu s-a aruncat DNA-ul mai devreme? De ce nu mai tarziu? De ce tocmai acum? Momentul, in sine, este efectul esential imprimat bilei, cea care, daca va lovi acum cat mai puternic s-ar putea intr-adevar sa-i dea posibilitatea lui Basescu sa strige "STRIKE!". De ce trebuiau vamile acum? Fiindca in martie se hotaraste Schengen-ul. Nu vor fi sanse dar macar vom putea da vina in totalitate pe Bulgaria, aratand ca noi eram capabili sa ne gestionam problemele si ca doar ei sunt piatra de moara de gatul nostru. De ce trebuia acest moment catre Blaga? Fiindca in doar cateva luni e inevitabil congresul PDL unde "Buldogul" vroia sa candideze, cel mai probabil impotriva unicului competitor numit de "Creator". In orice cursa cineva castiga, veselie mare, strangeri de maini, de relatii, de prieteni .... dar cineva trebuie sa si piarda. Ei si? Pai tocmai aici vine pericolul! Acel cineva, considerand (foarte probabil) ca ar fi Blaga s-ar putea supara (si mai probabil), sa-si ia jucariile (aliatii din partid) si sa incerce o dezertare, sa incerce sa se arunce spre colacul de salvare conturat acum clar de USL. De altfel Antonescu chiar a declarat de la inceput ca in lunile acestea este ceasul al XII-lea pentru cei care vor sa se lepede de portocalii. Cu siguranta pe acel congres PDL din mai miza toata lumea. Asadar ar fi de-ajuns 20 de colegi parlamentari ai lui Blaga a trece dintr-o parte in alta ca sa se dea peste cap tot Parlamentul. Apoi va incepe domino-ul: caderea Guvernului, impingerea, daca se poate, spre alegeri anticipate, suspendarea presedintelui iar un presedinte cu o cota de incredere de 15-20% nu se va mai putea salva ca in 2007, cand poporul ii invingea pe cei 322 de parlamentari. Asadar "piesa Blaga" ar fi putut genera sfarsitul omului politic Basescu. Tactica momentului actual este asta: loveste-l tare, loveste-l precis, da ragaz de vreo 2 luni pentru a-i sectiona cu precizie legaturile cu posibilii aliati din partid, ingrozeste-i pe cei carora le va mai trece macar prin cap sa-i urmeze calea razvratirii. Necunoscuta este insa cat de solida este acest jalon "Blaga", fiindca poate fi acea "popica eroina" care desi primeste in plin lovitura bilei sta teapana si, mai mult, o returneaza inapoi cu o viteza cel putin egala cu cea cu care a venit, rupand degetele celui care a aruncat sau, cine stie, poate chiar si gatul!

In fine, pe randul din spate, sunt o sumedenie de alte jaloane ce au fost deja doborate chiar si numai prin felul in care nu sunt lasate in prim plan acum, cand valoarea de noutate le-ar fi pus in cap de lista. Era in primul rand tema constituirii aliantei USL. Daca s-ar fi vorbit acum mai mult despre asta, daca liderii acestei aliante de tip "anti-Axa din al doilea razboi mondial" ar fi fost lasati sa se exprime, sa castige capital de imagine fie si numai prin simpla lor mediatizare subiectul ar fi putut avea dificultatea unui bulgare de zapada pornit la vale. Lumea e atenta la tot ceea ce e nou, lumea vrea schimbari...E clar, trebuia trecut rapid in umbra. Priviti asadar in aceste zile cata atentie i se mai da!

Langa asta stateau frumos aranjate, pe langa subiectele deja consacrate ale "modernizarii statului prin taieri la sange" cateva noi, ce ar fi acumulat si ele mare potential de explozie chiar si numai prin expunerea la reflectoarele studiourilor. Imaginati-va ca s-ar fi deschis ample discutii despre noul Cod al Muncii si ce va presupune el, despre schimbarile de la CAS, de coplata, despre decimarea spitalelor si, mai ales, despre liberalizarea preturilor la energie si , la fel de grav, despre iminenta criza a alimentelor. Fiecare dintre aceste teme, luate individual, ar fi fost la fel de periculoase precum a fost in 2009 subiectul "criza economica si impactul ei asupra Romaniei" - noroc atunci cu alegerile ca nu s-a mai disecat problema. Ei bine asa, cu cat bila va sta mai mult in impact asupra primelor popice, Blaga-Vama, cu atat aceste subiecte din spate vor fi tinute in plan secund (pana vor pica de la sine), fapt esential pentru depasirea datei de 1 martie la care sindicatele anuntau deja ca ar vrea sa se dezghete, sa infloreasca un pic pe campiile tarii. Apoi, pana se vor dumiri, pana se vor aduna protestatarii se face iunie, trece congresul si lupta va fi doar pe un front. Dar cum se va rezolva acest impact prelungit de care vorbeam? Foarte simplu: saptamana asta vama Siret, in cealalta saptamana Stamora-Moravita, cand e gata-gata sa se domoleasca si aceasta chestiune se va alege o noua tinta, (poate Constanta ?!) caci slava Domnului, avem destule vami!

Ei bine, iata mecanismul popicariei din februarie. Si totul cu doar o singura miscare-aruncare! Va las dumneavoastra placerea de a gasi proverbul care contine acesti termeni: "nebun", "piatra", "10", "cuminti", "chinuie", "scoata"...

Cat despre televiziunile anti-prezidentiale ele fac o greseala enorma strategica. Au intrat in jocul puterii, au muscat momeala. Au lasat ca agenda lor sa fie scrisa de altcineva, o eroare de neiertat pentru niste institutii ce ar trebui sa aiba propria lor strategie de comunicare. Sigur, imaginile actuale au farmecul lor sunt mai spectaculoase decat vorbele, cuvinte s-au tot spus, acum sunt fapte, sunt conspiratii. Este palpitant! Dar ce s-ar fi intamplat daca ar fi pus camerele in spatele manunchiului de piese, daca ar fi pus in lumina temele mult mai grave, de altfel independente de actiunea de tigari si fum de la hotare, atunci nu ar fi fost de mirare ca tot serialul "Vamilor" sa se opreasca doar la episodul-pilot "Siret". Asa au creat propria telenovela pe care probabil se vor incapatana s-o difuzeze pana la ultimul episod. De aceea mai spun ca o popica deja dobarata de aruncarea prezidentiala este chiar mass-media.

Sssstrike!