M-am nascut mic, ca toata lumea.
Totul in jurul meu era imens. Televizorul era un urias cu puteri albe si negre, un dulap cu lampi si sticla, cu nume de planeta dupa care trebuia sa astepti vreo 2 minute pana sa se aprinda. Daca aveai pentru ce sa-ti lucrezi rabdarea. Doar sambata dupa-amiaza si duminica erau cateva minute de desene animate si de "Stan si Bran" sau pentru Teleenciclopedia cu vocile ei "marca". Lumea din jurul meu avea culoare, televizorul nu, dar ale lui desene animate pareau mai fascinante decat aveau sa fie mai apoi animatiile cu 256.000 de culori. Telefonul avea locul sau fix in casa, iar singurul sau buton era de fapt furca in care cereai tonul. Era facut doar pentru a vorbi si pentru a fi ascultat, de cine trebuie si de cine nu trebuie. Radioul care acum s-a topit pe undeva prin celular atunci avea tot felul de scale, orase scrise pe el. Varsovia parea acolo mai aproape de Londra. Si activitatile mele erau atunci altfel. Jocurile cereau mai multa imaginatie. Indienii si masinutele de plastic erau cam statici, e drept, nu se deplasau de la sine ci doar de la mine. Dar asa faceam eu sa castige mereu binele, cine trebuia; erau curse, erau filme, era fotbal, totul cu aceleasi jucarii adaptate de privirea mea 5D. Mai tarziu n-am mai avut forta asta. Atunci chiar si zapada era mai mare, la groapa de nisip faceam santierele imobiliare, portile de fotbal aveau doar bari laterale din haine sau, cand era ceva mai "oficial" crengi si niciodata transversala, iar noi eram pe rand Hagi, Balint, Belodedici, Silviu Lung si, cand urlam la cate un gol, intotdeauna Topescu. Eram cineva, fiecare dintre noi. Nu aveam nocturna dar era mult mai bine asa, caci seara aveam etapa de "ascunselea".
Poate ca nu se gaseau de toate dar existau mai multe, incepand cu Mos Craciun si Iepurasul. Apoi, rand pe rand au inceput sa dispara.. Capatand forma concreta, lumea si-a pierdut sansa de a fi mai diversificata. Erau si lucruri identice cu cele de acum. Curentul era si atunci tot alternativ: cand era, cand se lua, doar ca nu eram atat de dependenti de el. Lumanarea ajuta la citit. Dormeam mai mult si mai bine. Fulgii de porumb, placerea mea cand citeam, erau si atunci, sunt si acum. Doar ca atunci mancam o punga si mai vroiam una, acum dupa o portie simt nevoia sa beau apa, ca sa scap de gustul E-urilor. Prajiturile erau mai mari, asta e sigur, oricum dura mult mai mult pana le serveam la cofetarie, Sicola era mai buna decat Coca-Cola, magazinele de jucarii nu aveau site-uri dar aveau vitrine de care ma lipeam ca o ventuza. Atunci era mai mult gri pe cladiri, acum acelasi gri s-a mutat pe fetele oamenilor.
Am descoperit atunci candva, printre poezii patriotice si cuburi imprimate cu imagini din povesti, cartile colorate, almanahurile voluminoase cu prima jumatate a lor dogmatic comunista, dar cealalta plina de jocuri si articole de parcurs de cate 3-4 ori, ca toata lumea am deprins cititul, literele, pentru a ma tortura ele apoi pe mine sa scriu macar lizibil. Am descoperit matematica, jucandu-ma cu algebra, pentru a diversifica prin geometrie si a ma pierde complet in analiza tuturor acestor lucruri, o treaba fara niciun sens. In fapt, am descoperit gradinita, scoala, pentru a fi scolit, a intra si a ma pierde in sistem. Am fost soim ager al patriei si am ajuns sa ma simt ades o vrabie. Am descoperit calculatorul, am trecut prin jocul pe televizor Rambo si prin calculatorul HC. Azi calculatorul de buzunar e mai puternic decat acea tastatura pe care incarcam programele caraitoare. Apoi am ajuns la Pentium, un pas pe loc pentru omenire, un salt imens pentru mine. Pana la Internet n-a mai fost decat un pas, de cativa ani, de liceu. Imaginati-va acum Internet doar dupa ora 23 cu viteza de 3 kb/s. Stateam 20 de minute sa iau o melodie dar imi aduc si acum aminte de piesa lui Chilian, "Chiar daca" atunci cand am downloadat-o prin 2001. Am trecut prin toate astea pentru a fi rasfatat acum de tot si de toate. Si, ghiciti: acum toate mi se par prea mici, prea multe si prea neimportante. Si, ce chestie! Pe vremea aia nici macar nu descoperisem nostalgia!
Am descoperit atunci candva, printre poezii patriotice si cuburi imprimate cu imagini din povesti, cartile colorate, almanahurile voluminoase cu prima jumatate a lor dogmatic comunista, dar cealalta plina de jocuri si articole de parcurs de cate 3-4 ori, ca toata lumea am deprins cititul, literele, pentru a ma tortura ele apoi pe mine sa scriu macar lizibil. Am descoperit matematica, jucandu-ma cu algebra, pentru a diversifica prin geometrie si a ma pierde complet in analiza tuturor acestor lucruri, o treaba fara niciun sens. In fapt, am descoperit gradinita, scoala, pentru a fi scolit, a intra si a ma pierde in sistem. Am fost soim ager al patriei si am ajuns sa ma simt ades o vrabie. Am descoperit calculatorul, am trecut prin jocul pe televizor Rambo si prin calculatorul HC. Azi calculatorul de buzunar e mai puternic decat acea tastatura pe care incarcam programele caraitoare. Apoi am ajuns la Pentium, un pas pe loc pentru omenire, un salt imens pentru mine. Pana la Internet n-a mai fost decat un pas, de cativa ani, de liceu. Imaginati-va acum Internet doar dupa ora 23 cu viteza de 3 kb/s. Stateam 20 de minute sa iau o melodie dar imi aduc si acum aminte de piesa lui Chilian, "Chiar daca" atunci cand am downloadat-o prin 2001. Am trecut prin toate astea pentru a fi rasfatat acum de tot si de toate. Si, ghiciti: acum toate mi se par prea mici, prea multe si prea neimportante. Si, ce chestie! Pe vremea aia nici macar nu descoperisem nostalgia!
Treptat am ajuns langa oamenii mari ai copilariei. Tata, cu ai sai 1.82, dezideratul meu de inaltime cand eram pusti a ramas mult in urma. Mingea de fotbal galbena, din cauciuc, "minge de 33 de lei", cum ii spuneam si care parea o ghiulea de tun pe langa piciorul meu acum o pot tine "in priza" intr-o singura palma. Televizorul a ajuns aproape o foaie, telefonul fara fir, jocul copilariei, a devenit realitate in celular iar apoi, in ritm accelerat, intra la apa, e mai mic decat cutia de acuarele "Pelican" pe care le aveam la scoala. Cantecele s-au inmultit dar au devenit mai scurte in idei si mai monotone. La fel si discutiile. Nu mai ai de ce te ascunde, nu mai ai de cine, dar nici nu mai poti sa ridici macar o spranceana doar cu vorba. Si, parca ce e mai grav, nici nu mai ai ce si de ce spune. Totul a fost facut mai usor de-a gata, apesi butoane si ai acces la orice. Gandesc altii pentru noi, gandesc aparatele si cei care le proiecteaza. Dar unde ramane imaginatia fiecaruia?
De toate astea mi-am amintit zilele trecute, cautand printr-un sertar cu piese vechi de calculator. Am gasit primul meu hard, prima memorie a Pentium-ului I. O caramida gri din 1997, care a costat atunci vreo 300 de dolari, considerata varf al tehnicii, fiindca in zilele in care standardul era de 512 mb de memorie sau 1 GB, "frumusetea asta din secolul trecut" avea 2 GB!! Ma uit la calculatorul meu cu 2600 de GB.... In 14 ani am crescut de 1000 de ori. Sau, comparatia concretului, nu doar a numerelor, a caramizii hardware cu cardul de fix 2 GB scos din celular in clipa in care l-am inlocuit cu altul de 8 GB. Iata-le unul langa altul: "caramida" de-abia o tii intr-o mana, cardul il pot muta doar sufland in el. Priviti doar fotografia. Ce mult s-a micsorat lumea in anii astia! E gata sa intre in buzunar!
Da, de fapt cred ca toate astea s-au intamplat cu mine, in mine. Nu am devenit eu mare, ci lucrurile din jurul meu s-au facut mici.
