Aripi romanesti

Ador surprizele involuntare, mai ales cele pe care mi le "provoc" singur. Apar de unde nu te astepti, te iau pe nepregatite si te cheama sa le explorezi tu insuti mecanismele.

Acum cateva zile urmaream inca un episod din serialul luat de pe internet "History Channel - Dogfights". Pentru cei care poate nu stiu, "dogfight" este termenul pentru lupta aeriana dintre doua sau mai multe avioane, un duel nobil, intre artisti ai aerului, probabil forma moderna a secolului XX a spadasinilor. Inca de la inceputurile aviatiei aceasta forma implica o supradoza de curaj (tinand cont ca in primul razboi mondial speranta de viata a unui aviator era de aproximativ 3 saptamani, cel care cadea nu avea nicio sansa de a se salva), cerea indemanare si simt al orientarii dus la extrem, manevrele de evitare si traiectoriile gasite fiind "un doctorat practic, la minut, in fizica" si, cu cat tehnologia a avansat, departajarea s-a facut tot mai mult datorita avioanelor. De la bietele "pasari" din lemn si material textil cu mitraliera montata pe bord si pana la avioanele supersonice moderne care pot ochi si lovi dincolo de ceea ce vede ochiul uman, sfidand practic fair-play-ul, regulile de la inceput ale confruntarii a fost cale lunga, dar aceasta arta mortala a fost pusa in actiune in toate razboaiele. Mi s-a parut fascinant sa ascult in acest documentar povestirile prin viu grai a unor asi ai acestui tip de razboi, mai ales ca erau dublate si explicate video cu ajutorul calculatorului. Totul devenea real, atat de contemporan incat in anumite situatii era chiar greu sa intelegi ca avioanele acelea cu elice care incasau rafale intregi de gloante incendiare si inca mai rezistau sau, din potriva, explodau la prima serie, sunt la o distanta de 60 de ani de acum.

Si uite asa priveam episodul "The Zero Killer" despre luptele dintre americani si japonezi din Pacific. "Zero" era faimosul avion al aviatiei japoneze, in timp ce americanii raspundeau, dupa multe pierderi in primii ani de razboi, cu aparate de tip "Hellcat", cele care aveau sa intoarca soarta razboiului. Luptele se dadeau in general deasupra apei, asadar imaginati-va ca era o situatie, cum zic americanii, de "No way out". Ei bine, in toiul episodului aud fugitiv un nume: "locotenent Alex Vrashiu". Nu-i dau atentie, zic ca mi s-a parut, dar cateva secunde mai tarziu, apare pe burtiera, intituland personajul albit de ani care vorbea: "Alexander Vraciu". Putea fi altceva decat un nume romanesc? Ma uit mai atent la trasaturi, chiar pareau de-ale noastre sau, in orice caz, cam putin americane. Caut pe internet si il gasesc imediat aici. Intr-adevar, fiu al unor emigranti romani, Vraciu este unul dintre cei mai importanti asi ai marinei americane, decorat cu Medalia de Onoare a Congresului SUA. Inca, in viata, la 92 de ani, el este unul dintre cei mai respectati eroi americani, iar aparitia sa in documentarul de care vorbeam n-a fost sub nicio forma intamplatoare. Avea nu mai putin de 19 avioane inamice doborate, 19 situatii in care in jocul mortal din aer si-a doborat adversarul cu priceperea sa si cu al sau Hellcat american, performant. Chiar daca poate doar originea numelui il mai leaga in mod direct de Romania marturisesc ca simpla sa prezenta m-a facut sa simt un sentiment real de mandrie, de faptul ca romanii au putut atunci sa fie si invingatori, nu doar carne de tun.

Am cautat imediat sa vad asii aviatiei romane razboiul mondial. Nu auzisem nicicand de ei. Au aparut cateva nume, cel mai important a lui Constantin Cantacuzino: 43 de victorii sigure si inca 11 neconfirmate in lupta cu rusii si apoi cu americanii. Povestea lui, faptul ca era descendent al celebrei familii nobiliare romanesti, priceperea sa deosebita sunt de asemenea demna de atentie si poate fi gasita aici. Cel mai mult insa e interesanta soarta avuta de asul roman. Dupa 23 august 1944 a ales sa fuga in Spania unde va si muri in exil. In loc sa fie cinstit precum asii americanilor numele sau a fost scos din cartile militare romanesti, intr-un efort major de servilism fata de rusi. Mai rau, nici macar azi nu sunt semne ca s-ar sti mai multe despre Cantacuzino. Suntem doar o tara in care cel mai cunoscut erou este eroul necunoscut. De fapt, avem eroi dar nu stim sa-i recunoastem, nu stim sa facem din povestile lor subiecte care sa ne insufleteasca, sa reprezinte modele. Spuneti-mi daca nu ar merita un loc in cartile de istorie ale Romaniei povestea lui Constantin Cantacuzino sau a lui Alexandru Serbanescu , cel care spunea inaintea ultimului sau zbor, inainte sa fie doborat, coplesit de numarul adversarilor: "Nu inteleg ca un inamic, oricat de mare si puternic ar fi, sa intre in tara mea ca-n sat fara caini si s-o pustieasca. (...) Nu se va putea spune ca in Romania nu a iesit niciun roman in fata americanilor, chiar si daca pierdem batalia."

Poate de aceea avem soarta aceasta de nihilism a valorilor. Nu le cunoastem, nu le-am recunoscut niciodata. Recunoscandu-le lor ar fi trebuit poate sa admitem inferioritatea noastra actuala absoluta. Ramanem deci cu eroii americani de origine romana ale caror fapte fascineasca, chiar si prin acest documentar, o lume intreaga. Tocmai de aceea, am adaugat inca de la inceputul articolului aproape in totalitate secventa in care apare Alexander Vraciu si va invit insistent sa o parcurgeti.