Postare calamitata de mysport-ul care functioneaza doar atunci cand vrea. O voi trece si acolo cand vor rezolva baietii de acolo serverele. Deocamdata putem discuta si aici desi la un meci ca asta nu prea e nimic altceva de spus decat mica incercare sarcastic-literara. Totusi, aici, pe blogspot, pot controla bine anti-spam-ul.
(...) Saptamana XXIV: „Nu mai suport insul(t)a asta! Suntem deja de atata timp pe blestematul asta pamant al neputintei, al plictiselii, al lipsei oricarui orizont de salvare incat am uitat pana si cum vorbeam candva „fotbaleza”. Sunt napadit de amintiri, de regrete... Doamne, cat de prosti am fost! Nu, marea ne-a fost potrivnica, nu am naufragiat in toiul vreunei furtuni, nu am fost striviti de stanci. Mereu vantul ne-a fost prielnic, mereu panzele ne-au fost umflate, tantose, eram un galeon amiral admirabil pe langa celelalte galere cu sclavi ce vasleau sub pavilionul romanesc. Ce ne-a trebuit sa aruncam peste bord toate tunurile, crezand ca astfel vom face loc mai mult pentru comorile visate? De ce am obligat atatia carmaci sa „umble pe scandura” la cea mai mica revolta a echipajului? Si, in fine, de ce ne-am gaurit singuri corabia aruncand prin ea ancora viselor noastre, tot mai grele, tot mai ascutite si tot mai ....fara legatura cu nava? Ne-am pomenit deodata fara carma, fara ancora si cu o gaura mare in inima vasului, cale sigura spre strafunduri. De-abia ne-am tarat pana la aceasta insula a salvarii; sa fi fost un pic mai departe in larg acum ne-am fi luptat pentru supravietuire cu pestii infometati din adancurile clasamentului!
Am ajuns cu chiu cu vai pe plaja fiind convinsi ca salvarea va veni imediat, de la sine. Nu se putea ca tocmai acum sa ne intoarca spatele Providenta, nu? Am incropit o pluta cu ce am mai adunat din epava, am tot scrutat in departare, am facut mereu calcule cand ne va duce de la sine refluxul de aici. Dar nimic nu se intampla din inertie. S-au dus zi dupa zi si nici urma de reflux, doar un si mai mare aflux de probleme. Asa am ajuns sa intelegem ca va trebui sa ne salvam singuri. Care e cea mai facila metoda? Improvizatia! O carpeala in lemnul putrezit aici, una acolo, un ajutor de carmaci promovat, steagul de pirati coborat rusinos, doar-doar ne vine cineva in ajutor... La fiecare tentativa ne-am impotmolit si mai rau in bancul de nisip, de radeau si pestii sclipitori de Dambovita de noi! Atunci am inteles ca, alizeul european nu vine de la sine, ca fara sa recladim toata corabia (de data asta fara niciun kit „Do It Yourself”), aveam sa fim condamnati la izolare si la uitare pe insula asta din mijlocul marelui clasament. Ce destin! Din saloanele europene am ajuns in cateva luni intr-un biet adapost improvizat de vreme rea.
Azi am mai facut o ultima tentativa de lansare la apa a epavei. Insusi marele capitan Paszkanson a venit alaturi de noi, sa fie sigur ca va impinge toata lumea la unison. Marea era calma, cu usoare adieri din tribune. Valurile de mult s-au oprit si acolo... Ne-am pus pe impins desi cred ca si daca am fi putut calca din nou pe apa, ca in minunile trecute, tot n-am fi ajuns nicaieri: Europa ne e prea departe, puterile noastre sunt sleite, busolele zac avariate, iar ultima ce era functionala am vandut-o in Bosfor. Am impins cat am putut si parca ne prabuseam sub propria noastra greutate, transformata in neputinta. A fost de-ajuns un singur val, o singura eroare de alegere a arcului din spate (acelasi intotdeauna) si totul s-a rupt. Echipajul era disperat. Tanarul, puternicul si credinciosul (la)Bus s-a aruncat singur in apa incercand parca sa traga nu doar corabia ci toata insula dupa el. Cum sa fi reusit asta de vreme ce noi nu i-am dat nici lui, nici celorlalti tineri niciodata sansa deplina sa inoate, crezand ca doar „cadita cu boboci” e suficienta pentru ei? Chiar si asa, insistent ca un arici de mare de la inceput, el tot a fost singurul ce a reusit sa trimita o torpila cu precizia unui ac, suficienta sa dea palpitatii chiar si lui Neptun! Pacat ca a esuat izbind ancora adversa. Marinarul international Muresan, mai experimentat, a luat apoi el parama incercand sa treaca de geamandura adversa, pana cand apele din atac (in care nu stie sa inoate) i-au ajuns la crestet. Atunci, dandu-se inapoi, a cautat printre uneltele noastre ce mai putea fi folosit si le-a distribuit celorlalti. Unelte mai mult primitive: coase pentru adversari, chibrite si paie de durata scurta, petice de pirati pe ambii ochi pentru mijlocasi, aripi desprinse, fundasi de benzi...desenate. In conditiile astea singura solutie pentru a mai supravietui o zi s-a vrut a fi harponul, acelasi ca si in saptamanile trecute: aruncat totul departe, orbeste, in fata, poate se va prinde ceva. Mult mai eficient ar fi fost navodul de pressing. Era insa la Bastos, cel care si-l transformase in hamac si lenevea in el intre doi palmieri ai apararii adverse, scuipand cu nepasare in vreme ce Bus cara de unul singur apa cu ciurul. Kone si Hora executau dansul lor ritual, cu zvacniri si incetiniri, greu de priceput de ceilalti, doar Panin alaturandu-li-se in doua-trei randuri fara a schimba nimic. Ce folos? Ritualul nostru era de fapt sa castigam, oricand, oricum, chiar si fara dans! Cei din spate au indiguit bine plaja noastra, parea ca nu e niciun chip sa fim inundati, sa intram noi la apa. Tactica era sa nu descoperim rada noastra interioara, tocmai de aceea nici nu am folosit-o deloc. Nu parea sa fie niciun pericol, pestisorii de Atlantic adversi nefiind de fel foarte ... fc rapizi. Mai putin unul, cel care ne-a si dat touche-ul decisiv: pestele-spada...cio. Nuno Claro, care nu mai poate prinde nici macar o nuca de cocos, a fost din nou cel vinovat de aceasta gaura. Crezandu-se la sarituri in apa a executat perfect un surub grupat pe spate lasand plasa de tantari din spatele sau sa preia molusca si noi sa-nghitim galusca. In serile ce vor urma cred ca il vom chema mai des la sfatul din jurul focului de tabara. Daca nu va da explicatii macar va intretine atmosfera prin giumbuslucurile sale, divertisment gratis oferit in aceasta mare de plictiseala din partea casei. Kivuvu vad ca s-a salbaticit de tot cu mingea, pare canibal cu nervii nostri. Cred ca va trebui sa-i schimbam numele in „Vineri” si sa vedem daca il mai putem civiliza sau Sare, din schema viitoare. Si, din pacate, nici capitanul nostru nu a ajuns mai bine. Azi a fost cand exotic in miscari, cand vanator de rosu tipator, a comunicat ineficient cu ceilalti, din pacate a fost mai mult un papagal Cacadu. Si, mai ales in privinta lui, daca nu era atat de tocit Coltescu ne lasa in deriva cu mult inainte de ultima sirena. Si asa am iesit foarte murati, aproape inecati. Nici nu mai are rost sa mai incercam sa ne salvam. Mai bine cladim urgent un fort si il aparam, mai cu seama ca saptamana viitoare se anunta o invazie de pinguini violenti Macaroni. Sa le aratam lor ca pana si la aceasta categorie noi suntem cei „imperiali”. Ar fi chiar culmea sa ne dea afara tocmai ei de pe insula refugiului nostru!
Asta este. N-am semanat nimic asa ca ne caznim sa pescuim si sa culegem doar ce prindem, doar ce ne pica. Suferim de foame de victorii, suntem insetati de glorie, jerpeliti pana-n inelele de campioni dar ne hranim cu amintiri. Altii, mai salbatici decat noi, nu au nici macar atat. Scriem mare „HELP” si „SOS” pe nisip si asteptam ca macar la venirea musonului de vara sa ploua cu solutii si salvari!” (...)
