"Doamnelor si domnilor, va vorbesc capitanii. Motoarele economiei sunt gripate si nu suntem in stare sa le repornim. Puneti-va centurile de siguranta, urmeaza o aterizare de urgenta"
Cam asa a sunat ieri stirea cu majorarea cotei unice de impozitare si a TVA-ului. Intr-o vreme in care cei care supravietuisera primului soc al crizei economice incepeau poate sa miste din nou aceasta masura nu poate decat sa provoace un al doilea soc, probabil si mai dur decat primul. Daca nici asta nu omoara consumul, atunci nimic nu-i mai vine de hac! Atunci cand toate tarile din jurul tau incearca masuri de relaxare fiscala, cand se incearca a se da aer macar sectorului privat, tocmai atunci prea puternicii si luminatii nostri lideri practic imping scaunul de sub picioarele celui cu streangul la gat. Nepricepere, lipsa oricarei logici economice elementare sau santaj? Cate un pic (de fapt un pic mai mult), din toate. Nepricepere fiindca stim foarte bine cum politicul si-a varat coada chiar si in posturile cheie (dar bine renumerate), carnetul de partid e mai bun decat orice diploma (asta daca nu cumva tocmai asta face rost mai usor de diploma necesara), lipsa logicii fiindca e imposibil ca atunci cand mai toti din jur merg intr-o directie tu s-o iei pe contrasens iar santajul...Stati ca va explic acum: de la cine vine masura? FMI. Cum se comporta in aceasta situatie FMI-ul? Exact ca niste camatari, asta le e politica. Te strang cu usa tocmai atunci cand ti-e mai greu, tocmai pentru a putea profita mai usor de pe urma disperarii tale. Sigur, pe ei se va da acum vina, uitandu-se insa ca, de fapt, nimeni nu te-a obligat sa apelezi la ei, aproape in orb. Ne-am imprumutat anul trecut tocmai ca sa lafaiam cu promisiuni si iluzii ca "nu-i nicio problema", ca imediat incepem sa luam altitudine, s-a mers poate si pe principiul "dupa hop, poate fi potop".
Atunci cand asculti o melodie e imposibil sa nu-ti induca o stare si, mai mult, sa vezi cu ochii mintii imagini. De dimineata ascult doar melodia asta si ma rotesc intre aceleasi imagini, cu un pic de plutire. Spune, tu ce vezi?
HELENA PAPARIZOU - OTI AXIZI INE I STIGMES LYRICS Title: Oti Aksizei Einai Oi Stigmes (Le Bonheur) all that worths is the moments
Sti zoi, de nomizo, i eutixia - In life , i don't think , happines na mas xarizetai etsi apla - is given to us for free that simply ki an moirazei i agapi - and if love is giving kai laxeia - lotteries/windfalls meta tous vazei mia fotia.- then it's setting them up in fire
Ma ego tha oneireuomai akoma - But i will be still keep on dreaming ki esena tha vlepo opou koito - and i will see you everywhere that i look tha se vrisko - i will be finding you stis thalassas to xroma - in the colour of the sea ston ilio kai ston ourano, - in the sun and in the sky tha se vro - i will find you ki an koitakso to feggari, - and if i look in the moon tha se vro - i will find you stis zois mou tis strofes - in the turns of my life kai as trexei o xronos - and even if time is running na mas parei - to take us/catch us oti aksizei einai oi stigmes. - all that worths is the moments
Sti zoi de nomizo i eutixia - in life ,i don't think , happines gia mia zoi na diarkei - lasts a lifetime ki an petas - and if you are flying mes ta sinnefa ti mia - within the clouds once tin alli tha vretheis stin gi. - then , you will be on earth
Unde va grabiti voi, oameni? Ce anume e la asa o mare departare, ce anume fuge mereu de voi, incat sa fiti mereu alertati sa nu va scape? Totusi, pentru ce va grabiti? Oare chiar nu este timp pentru tot, pentru toate, pentru toti?
Mai zaboviti o clipa pe clipa actuala, mai dilatati prezentul. Vreti sa traiti mai mult? Oare ce inseamna mai mult? 100 de ani in viteza maxima sau 50 de ani traiti ca un deceniu fiecare? Fiti atenti la fiecare zi, la fiecare clipa, la fiecare lucru sesizat doar cu coada ochiului. Nu lasati nimic sa va scape fiindca frumusetea sta mai mereu in detalii!
De ce mereu va comparati cu altii? De ce priviti mereu pe culoarul alaturat? De ce trebuie sa fie mereu inaintea lor? De ce atata graba, de ce sa nu ramaneti intentionat in urma, de ce sa nu traiti mai mult momentul decat altii, de ce mereu vreti sa ajungeti la urmatoarea etapa? Oare, la urma, la finalul cursei se dau premii, cei care au parcurs mai mult iau mai mult? Exista date-limita, termene de executie pentru orice in viata? Este vreun orar, o foaie de parcurs in existenta voastra? Dar sunteti TIR sau oameni? De ce sa fie mereu imbulzeala cand e loc pe porti pentru toata lumea? De ce sa alergati, de ce sa obositi? Melcii nu au si ei fericirea lor?
Ce implica viteza, nu cumva doar nevoia de a te depasi pe tine insuti dar mai ales, pe ceilalti? Pai atunci e simplu: e ca atunci cand conduci pe Valea Oltului. Depasesti, te zbati, pui in pericol pe tine precum si pe ceilati ca sa constati ca tot timpul cineva apare inca in fata ta. Si, mai ales, ce gust amar, ce ironie!, ca n-ai castigat decat vreo 5 minute fata de cel pe care l-ai depasit acum 30 de min, sau mai bine zis, acum 40 de km. Iar daca crezi la un moment dat ca in sfarsit ai ajuns in fata... BUM!Contrasensul te pedepseste...Si moarte circula intotdeauna pe contrasens.
Haideti sa ne uitam mai putin la ceas, haideti sa cronomentram si sa numaram mai putin. Fiecare ar trebui sa aiba propriile unitati de masura, individualele sisteme de comparatie si mai ales sisteme incomparabile, poate chiar propriile legi fizice!
Asadar, de ce va grabiti? Nu faceti decat sa ajungeti la punctul terminus mai repede.
De ani de zile Sibiul trebuia cautat mereu in coada listei bugetelor alocate de la nivel central. Multa vreme oamenii si-au invinuit alesii locali, ca si cum fara bani acestia ar fi putut realiza ceva. De-abia de cand din cauza tuturor problemelor urbane sibienii au inceput sa simta nevoia acuta a centurii ocolitoare, cel putin ei au inceput sa fie mai constienti de acest circuit al banilor, au aparut "cetateni initiati-informati" care sa ridice degetul spre Bucuresti, spre cei care au de fapt painea si cutitul. Parlamentarii sibieni au fost totusi rareori inghesuiti sa dea raspunsuri concrete privind felul in care ei sprijina judetul, sa dea socoteala in vreun fel pentru faptul ca suntem mai mereu pusi la categoria "etc". In rest masina de vot functioneaza, aproape aceiasi parlamentari din mandatul trecut se regasesc si acum ca reprezentanti ai Sibiului. N-au dat raportul pentru ce n-au infaptuit in trecut si se comporta exact la fel si acum. Din comoditate sau servilism nu tulbura apele, nu incearca macar sa schimbe ceea ce ar putea sa fie, de fapt, un dat. Macar sa-i vedem totusi ca se zbat, sa aflam si noi unde e blocajul institutional! Iar sibienii - ca turma: ridica din umeri a neputinta, indura totul, de la gropi, degradare la lipsa perspectivelor. Totul din necunoastere. Articolul acesta a aparut la inceputul anului: http://www.turnulsfatului.ro/1768/buget-2010:-tot-la-coadă.html . Se spune negru pe alb, numeric, comparabil matematic, ca Sibiul e la coada. Iarasi! De atunci si pana acum am fost surprins sa descopar ca aproape nimeni dintre cei cu care am discutat nu stiau aceste date. Lipsa informarii - prima cauza.
Asa cum ziceam, situatia nu e noua. Singura exceptie a fost in anii 2006-2007 cand a trebuit pregatita actiunea Capitalei Culturale (un merit exclusiv local care se cerea cumva sustinut). Apoi s-a revenit pe linia "Sibiu, asta e un judet?!". Era de asteptat asadar, ca in an de criza sa fim tot la coada cozilor. Iata cum Sibiul, un judet relativ mare, central, cu trafic intens si mai ales UNUL CARE PRODUCE este lasat in mai toate topurile in a doua jumatate a clasamentelor. Cea mai importanta ierarhie dintre cele prezentate in articol este exact cea la care suntem cel mai jos: bugetele locale. Spus pe sleau edilii pot pune lacatul pe usa primariilor fiindca nu vor avea anul asta materie prima. Daca aveau ceva idei, ceva proiecte de infrastructura nu are rost sa isi mai bata capul cu ele. Iar cetatenii? La cat de grava e acum criza si la cat e omul interesat doar de urmatorul sau pas, de pe o zi pe alta, e putin probabil ca vor fi disperati de neajunsurile obstei. Gropi au mai fost, dar nu ca acum, lucrari ample la retele nu vor mai fi atat de multe - de-abia nu mai produc disconfortul trecatorilor - de chestiuni culturale sau sportive nici nu poate fi vorba iar impozitele un pic crescute, pentru a acoperi de fapt tot ceea ce "ne este daruit". Actiuni? Manifestatii, greve fiscale? Unde, intr-un judet al Romaniei?! Inca nu uit celebrul mars pentru centura Sibiului desfasurat acum cativa ani pe o ploaie domoala la care au participat exact 15 oameni + vreo 20 de ziaristi! E bine asadar ca suntem docili, ca nu ne revoltam. E un indiciu foarte bun pentru cei care ne nedreptatesc acum ca pot persevera pe aceasta linie! Lipsa implicarii - a doua cauza.
Sa vedem acum cum gandeste statul nostru, cum privesc guvernarile de dreapta aceasta problema. Situatia s-a perpetuat de la un an la altul insa in toata asta e un element-cheie, decisiv: pana acum nu era criza. Se putea guverna si cu greseli. Acum orice pas eronat inseamna insa o zbatere gresita, inca vreo cativa cm coborati in nisipul acesta miscator al crizei. Iar principiul centralizarii romanesti e simplu: de luat iei de la fiecare cat este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, dar de unde e, de la cei care produc, iei cu doua maini daca poti! Iar de dat inapoi? Pai daca unul a scos ceva din nimic, de ce sa-i dai mai mult? Oare fiindca ar exista posibilitatea ca realizarile sa fie facute exponential? Tortul bugetar este insa acelasi. Dai o felie mai mare unora ramane mai putin pentru ceilalti. Asadar ai putea da mai putin celor lenesi? Ii lasi sa moara de foame? Foame = revolta. Unde mai pui ca si indivia intre cel care are si cel care doar tanjeste e tot un motiv pur romanesc de revolta. Sunt suficiente aceste doua aspecte pentru a se lua hotararea: cei saraci trebuie ajutati. Nu mai conteaza ca bagi bani in niste gauri negre. Conteaza climatul social, pacea sociala. Fara revolte, fara greve majore tu poti guverna in continuare. Asadar egalitatea inaintea competitiei libere. Va suna cunoscut ca doctrina de dreapta? Nu?! Nici mie! Practic intreg mecanismul acesta se rezuma astfel: iei de la bogati si dai la saraci. Curata haiducie. Si iata si a treia cauza, poate cea mai mare dintre toate: lipsa viziunii.
Adunati acum aceste lipsuri, pe langa multe altele deja existente si veti obtine o poza mai exacta decat cea schitata de mine.
Da, ma dor urechile! E atata larma, atata zgomot si atata cearta incat pana si auzul meu nu mai poate suporta!
De ceva vreme de fiecare data cand deschid televizorul dau peste cate un talk show. Fie ca e monden, fie ca e sportiv, fie ca politic, trebuie sa se vorbeasca! Si se vorbeste si iar se vorbeste, se emit idei si se contrazic altele cu asa o repeziciune si incredere in sine incat ti se pare ca la acei oameni creierul s-a transformat direct in gura si a inceput sa vorbeasca. Dar urechile? Sincer? Mai asculta cineva?
Mi se par odioase talk-show-urile de genul OTV sau mai nou Antena 1, Antena 2. Cum poti sa inviti o don'soara scolita in cluburi si sa astepti ca ar avea ceva de spus? Sincer, cred ca ar trebui sa dau in judecata astfel de emisiuni pentru ca imi strica telecomanda: asa de tare apas pe butonul de "next program". Nici nu merita sa vorbesc despre ele si ma inteb daca as avea vreodata ce discuta cu cei care le fac audienta. Talk show-uri sportive. Sportul e miscare, e respiratie, e talent. Iar cand auzi idei de la sportivi ca "am castigat fiindca ne-am dorit mai mult victoria" zau daca nu ramai mut...u. Asta in cel mai bun caz. Fiindca atunci cand se ajunge la categoria "ghiolbani cu bani" si cand auzi deja vocile intiparite bine in minte si imitate de toti comediantii fara inspiratie de pe la noi parca nu mai stii daca nu ar fi mai bine sa lasi fotbalul deoparte si sa te profilezi pe pescuit. Acolo nu ar trebui sa se vorbeasca prea mult si prea tare fiindca, vezi bine, se sperie pestii.
Si ajungem la talk-show-urile politice, grozavia cea mai mare. Exista deja 2 posturi specializate doar pe asa ceva: Realitatea si Antena 3. Televiziuni de stiri cica. Asa o fi fost la inceput. Intre timp, stirea e doar un pretext pentru vorbarie. Stirile la ora fixa derulate rapid-rapid si apoi repede se cheama invitatii sa vorbeasca ei, restul orei. Pai de ce le mai trebuie astora atatia angajati, atatia corespondenti? Ia acolo, un regizor de platou, un moderator, 2 cameramani si un sunetist. Simplu, ieftin, facil. Nici pentru moderator nu e greu: nu ai nevoie de documentare in vederea emisiunii, nu ai nevoie sa fii doxa intr-un domeniu. Tu doar intrebi, tu doar arunci osul intre cei doi caini conversationali din platou. Economie, comoditate si nu in cele din urma lene din partea realizatorilor unor astfel de emisiuni. Urmariti singurele talk-show-uri adevarate ramase in mass-media romaneasca: la TVR. Veti intelege acolo cat de mare e diferenta, ca nu orice om care are gura si un pic de creier merita invitat ci ca in anumite cazuri vorbele si ideile pot curge, se pot lega (iar emisiunea "Garantat 100% a lui Catalin Stefanescu e varful de excelenta). Interesant sau nu, dar la TVR nu exista parca niciodata cearta in platou, nu se ridica tonul. Stiu, ei sunt vechi, sunt prafuiti. Sa vedem la astia noi ce se poarta.
Inainte de campania electorala parca mai exista un ton. Venea invitatul X si Y, isi spunea poeziile si apoi se trecea mai departe ca si cum nu s-a intamplat nimic. In campania electorala insa invitatul X avea deja o culoare politica, Y avea o alta. Nu se putea sa zica primul ceva fara sa replice al doilea altceva. Sa-l astepte sa-si termine ideea? Nici vorba! Daca si-o expunea pe toata exista pericolul real ca telespectatorul chiar sa inteleaga ceva si, mai periculos, chiar sa creada. Asa ca repede intrerupea, la prima pauza de respiratie a vorbitorului, repede ii taia vorba sau si mai bine ii dadea o replica in doi peri, apoi celalalt ii servea si el la randul sau aceeasi doctorie si uite asa se ducea de rapa tot talk-show-ul. Devenea scandal-show. Era gata incalceala, inversunarea era prezenta din oficiu si omul se uita, fiindca, nu-i asa, ne place sa fim spectatori la scandaluri. Azi asa, maine asa. Intre timp campania electorala a trecut demult dar obiceiul s-a pastrat. Asa se intampla atunci cand actorii sunt atat de slabi incat raman fixati pe un rol. Deja e clara orice emisiune de acest gen: primul invitat de la PNL, al doilea PDL si al treilea PSD. Fiecare desemnat de fapt de catre o persoana din cadrul partidului sa-i reprezinte, fiecare cu linia ideatica clar trasata de textierul sau. Asadar se arunca subiectul intre ei si deja poti sa fii sigur ca stii exact ce va spune fiecare. Nu trece mai mult de 1 minut si deja incep intercalarile, incepe incalceala de idei, moderatorul aproape ca nici nu mai are de ce sa intervina, decat atunci cand se escaladeaza prea mult dezbaterea, moment numai bun pentru inca o pauza de reclama. Asta e televiziune?!?!? Asta e o emisiune in urma careia ar trebui sa ramai cu ceva? Nu, asta e doar o discutie demna de "banca din fata blocului". Categoric, o astfel de emisiune nu are nicio valoare nutritiva. E doar o cearta fara pumni. Pai decat asa, prefer boxul. Acolo sunt pumni, fara cearta. Macar stii si vezi cine castiga pana la urma. Nu asa, la aceste emisiuni cand toti par haite de caini ce latra. Latra unul, latra celalalt, harmalaie, maraieli dar nicio muscatura clara. Tupeul ii face pe multi dintre invitati sa fie si mai virulenti exact atunci cand sunt pusi la colt, cand sunt in inferioritate. Stiti doar ca cel mai mult latra exact cainii mici, constienti de statura si de slabiciunea lor. Iar procedeul preferat al acestor "invitati la dialog" este ca atunci cand nu mai exista cale de a taia vorbirea celuilalt ultima solutie, iti pui bocancii de buna crestere si "te sui" direct peste el. Se aude cine vorbeste mai tare.
Problema este urmarea directa a cui vorbeste si de ce vorbeste. Din partizanat, din obligatie. Oamenii astia nu vor sa transmita ceva neaparat ci doar sa fie vazuti si sa nu cada prost, fiindca de spus nu au ce. Nu au idei, nu au solutii. Daca le-ar avea, le-ar pune in practica. Cat despre dialog, demult nu mai exista cultura sa. Da, e vorba de o cultura, fiindca sa stii sa asculti pana la capat si apoi sa dai o replica inteligenta, compiland intreaga idee spusa de antevorbitor necesita in primul rand pregatire retorica si de ce nu, cultura. Cum sa pretinzi asa ceva unor politicieni veniti din toate clasele sociale, arivisti in ceea ce inseamna conducerea unui stat. Unul a fost profesor, altul jurist, altul sindicalist, altul sef din tata in fiu... Pot ajunge toate aceste clase de oameni la un numitor comun, mai ales atunci cand intre ei exista miza politica? Nici vorba! Pana la urma in ceea ce priveste politicienii ei sunt exact oglinda noastra, a celor ce-i voteaza. Uitati-va, incercati sa initiati un dialog pe teme incisive cu un necunoscut. Veti avea acelasi rezultat, aceleasi contraziceri. Ba mai mult, atunci cand se termina argumentele se trece la jigniri. Acestea ucid orice posibilitate de schimb de idei si definesc foarte clar mentalitatea de "chivute".
Strada s-a mutat asadar in platourile tv. Mai raman claxoanele de adus in studiouri insa nu sunt sigur ca nu vor aparea si ele in curand acolo. Din ceea ce parea initial o idee buna, televiziunea de stiri, care sa te tina conectat 24 din 24 la pulsul cotidian a ramas un bruiaj. O larma nedefinita de vorbe, cuvinte, nu idei. 1000 de vorbe care nu au aplicabilitate practica, fizica nici cat un bobarnac. O incrancenare care ar putea da impresia de interes pentru binele general, pentru cei ce privesc si asculta. Asta daca n-ar fi de fapt doar o exprimare egoista a eului fiecaruia.
Faceti un experiment: opriti sonorul la o astfel de emisiune. Apoi urmariti gesturile, gradarea conflictuala (ce reiese din alternarea cadrelor), fetele schimonosite de gandurile sarcastice si perfide si.... nu-i asa ca intelegeti tot din acea emisiune? La ce bun sonorul? Mai bun filmul mut, clasic. Macar acolo stii ce gasesti: alb si negru, ambele bine evidentiate, foarte contrastante. Fiindca in realitatea noastra nu mai e alb si negru ci doar cenusiu, mult-mult cenusiu apasator si enervant.
"Doamne, arata-Te lor! E in puterea Ta! Ceea ce se intampla e impotriva Ta!" Privea in sus cautandu-L cu disperare, asteptand semnul izbavitor....Nimic nu se intampla... Apoi pe un ton resemnat spuse: "Nu exista niciun Dumnezeu!".
Cel care rostea aceste cuvinte era fiul unui rabin, Mushe Zonasha - daca auzul meu a captat corect relatarea - un om crescut bineinteles in credinta in Dumnezeu, foarte inoculat in temeiuri religioase si mai ales in ideea ca se intampla lucruri pe lumea asta care sunt dincolo de puterea de intelegere umana dar sunt de fapt voia Domnului. Momentul revelator relatat mai devreme se intampla intr-un lagar nazist de exterminare, intr-o dimineata friguroasa. Aproximativ 10.000 de femei asteptau in camioanele ce le duceau spre camerele de gazare ale ceea ce a fost numit "Solutia finala". Reduse deja la conditia de schelet viu, sortate si dezbracate, priveau cu resemnare momentul in care moartea inevitabila avea sa vina. Erau deja prizoniere si stiau ce avea sa urmeze. Puteau vedea deja fumul ce iesea de pe cosul crematoriului aflat la un kilometru departare. Aceiasi soarta le astepta si pe ele. Linistea fu spulberata de zgomotul motoarelor de camion pornite. Atunci si-a facut loc panica si disperarea, toate cuprinse in strigatul mortii miilor de femei. Acesta a fost momentul decisiv in care fiul de rabin n-a mai putut rabda, in care Dumnezeul sau trebuia sa se arate fiindca era totusi in puterea de intelegere umana ca niciun zeu nu ar fi putut tolera atrocitatea.
Relatarea e doar unul dintre momentele cutremuratoare ale unei impresionante serii documentare BBC - "The World at War". Produs intre 1969 si 1973, cu efortul umane si financiare majore (aprox. 11.000.000 lire, in bani actuali) acest serial ramane inca in topul primelor documentare ale tuturor timpurilor si cu certitudine va figura si in lista filmelor de referinta vizionate de mine. Un documentar facut cu obiectivitatea si profesionalismul tipice BBC-ului, o serie cronologica a razboiului in care absolut tot ceea ce este de spus este mentionat. Nu apare schematismul actual al documentarelor, focalizarea spre extraordinar, spre socant, nu apare nici acea intruziune a calculatorului pe care o vedem in mai toate productiile actuale. In schimb se tese cu mare finete o poveste a faptelor istorice, a relatarilor exceptionale ale celor ce le-au trait, s-a cautat indelung prin arhive pentru imaginile cele mai edificatoare si reale ale conflictului, intregite si cu atmosfera acelor timpuri izvorata din lungile pasaje ale jurnalelor de cinema ale epocii. Ti se expun faptele, te face sa gandesti iar concluziile le desprinzi singur...Rezultatul este desavarsit.
Suntem deseori tentati sa credem ca al doilea razboi mondial este la o distanta intangibila de noi. Omul modern nu mai seamana deloc cu cel de atunci. Parca totul s-a schimbat radical, implacabil. Omul actual, extensie a calculatorului si celularului nu poate fi acelasi cu cel din acele vremuri, pur si simplu sunt prea mari contrastele. Aproape toate imaginile ce ne sunt date din anii '40 sunt in alb-negru, viata noastra pare mult mai colorata, distrugerile si luptele salbatice ale razboiului nu au nicio corelare in razboiul "elegant" episodic din zilele noastre ci pare mult mai apropiat cu conflictul "la baioneta" al primului razboi. In plus si martorii oculari ai acelor vremuri s-au stins, unul cate unul sau, cei mai multi si-au pierdut luciditatea si in orice caz actualitatea. Ce stiu batranii despre lumea de azi, despre schimbarile continue, despre "trendul" actual?
Socotiti acum altfel. Au trecut doar 65 de ani de cand razboiul s-a incheiat. Vi se mai pare asa indepartat? Uitati-va atunci la bunicii vostri. Erau copii, poate adolescenti in vremea razboiului. Tot vi se par vremuri apuse? Atunci cautati acest documentar despre care vorbesc. La momentul realizarii sale trecusera doar 25 de ani de la sfarsitul conflagratiei. Lucrurile se reasezasera in normalul lor, dar amintirile, acele amintiri care nu puteau fi niciodata uitate odata traite erau vii, la fel ca multi dintre oamenii determinanti ai razboiului. In documentar, pe langa marturiile unor oameni simpli (dar emblematici pentru anumite roluri din vremea razboiului - soldat in cadrul debarcarii din Normandia, luptator in rezistenta franceza, disident al regimului nazist etc) apar si personalitati importante ale razboiului: Anthony Eden (Lord Avon) - Ministrul de Externe al Marii Britanii si succesorul lui Churchill, Albert Speer - Ministrul de Armament al Germaniei Naziste, ori personaje din umbra marilor personalitati precum secretara personala a lui Hitler, sau soferita lui Roosevelt. Faptul ca-i vezi color, ca-i vezi inca in putere, lucizi da mult mai mare greutate vorbelor rostite. Eventimentele, starile si cifrele rostite de fiecare, dar mai ales expresia lor faciala umbrita continuu de drama globala la care au fost partasi te face sa te cutremuri, te face sa simti ca de fapt acest razboi nu este atat de indepartat cum pare. De fapt lumea anilor '70-'80 e destul de asemanatoare cu cea actuala. Dintr-o data totul devine mult mai aproape, mult mai actual in lumea de azi fata de cat o lasa tot mai palidele comemorari sa se vada. Iar apoi cifrele, dau fiori reci: 55 de milioane de morti in intregul razboi mondial, dintre care aproape jumatate doar din URSS! China, 10 milioane de morti, din care doar 1,5 milioane soldati...restul civili. De fapt, cu exceptia Angliei, Germaniei, Japonei si Italiei, in cazul tuturor celorlalte tari au murit mai multi civili decat militari. Urmeaza Polonia cu aprox. 6 milioane (dintre care 3 milioane doar in lagarele naziste!), Germania cu 5 milioane, Japonia 2 milioane, Iugoslavia si, atentie, Romania cu cate un milion fiecare. Prin comparatie, America si Marea Britanie au avut doar aproximativ 500.000 fiecare. Asta spune multe despre zonele fierbinti ale razboiului, despre atrocitati, despre cine a fost carne de tun, despre cine a fost marioneta si cine papusar. Nu poti sa nu te cutremuri atunci cand documentarul iti arata un drum nesfarsit de prizonieri rusi ai operatiunii Barbarossa. Ti se spune apoi ca au fost luati milioane de prizonieri de-a lungul razboiului. Si apoi procentul brutal: "dintre acestia doar 3% aveau sa se intoarca vii acasa la incheierea razboiului". Nu poti sa ramai rece cand ti se spune ca din acel total de 55 de milioane, 14 milioane de oameni au pierit in lagarele naziste, cele care de fapt au fuctionat la capacitate maxima doar 2-3 ani, in ultimii ani ai razboiului. Adevarate fabrici ale mortii! Oameni fara aparare, nici macar parte beligeranta, doar stigmatizati. Nu poti sa nu te ingrozesti cand vezi schema dupa care functiona masinaria macabra de exterminare a fiecarei camere de gazare-crematoriu: totul se folosea de la victime - vezi gramezi imense de ochelari, camere intregi pline de par uman sau cand auzi relatarile evreilor obligati la munca fortata - pana si grasimea umana rezultata in urma exterminarii era colectata. Iadul cu siguranta e mult mai bland. Apoi imaginile de razboi, cadavrele insirate in dezordinea luptelor, bombardamentele oraselor, furtunile de foc de aproape 800 grade Celsius dezlantuite asupra oraselor Germaniei, atacurile salbatice ale japonezilor, de partea cealalta a globului dar si rezistenta lor orbeasca si nebuneasca pana la ultimul om. Doar exemplul luptelor pentru atolul Tarawa, din oceanul Pacific: pentru o insula cu o latime de aproximativ 6-700 de m, transformata in baza aeriana, s-au inghesuit si s-au luptat feroce timp de 3 zile, inaintand pur si simplu metru cu metru, 20.000 de oameni. Au rezultat 6000 de morti, pentru un kilometru patrat. Din totalul celor 3000 de japonezi ce aparau insula doar 17 s-au predat la final. Cruzime si ferocitate, ura inoculata de ambele parti si mai ales propaganda. Deja suna mai apropiat, nu credeti? Un razboi incheiat cu "Happy-End" in urma caruia lumea a luat avantul decisiv pentru boom-ul de azi? Oare cat de aproape a fost de fapt razboiul de a lua o alta turnura? Daca megalomania lui Hitler nu se manifesta, ca la orice dictator, daca era in primul rand un strateg si facea miscarile corecte pe tabla de sah a Europei, daca mai insista inca 1 an asupra Angliei aceasta putea fi cucerita. Apoi, terminand razboiul intr-un front, se putea ocupa poate linistit de URSS. V-ati gandit vreodata cum ar fi aratat Europa azi? Nemtii si celelalte popoare germanice tolerate ca rasa dominanta, ariana, restul raselor - doar buni de munca, fara drepturi la autodeterminare, o forma moderna de sclavie, iar rasele subumane exterminate pana la ultimul. Asta a fost miza, asta a fost pericolul la care Europa a fost expusa. Nu, nu a fost Evul Mediu, ci Secolul XX!
Intreaga serie documentara te face sa iti pui multe intrebari. Martorii si relatarile lor sunt doar aparent reci. Sunt traite, simtite si resimtite. Se simte acea importanta epocala a ceea ce au trait dar e si tristetea, marcarea pe viata, insa si o anumita doza de resemnare. Probabil ca fiecare se intreba in sinea lui "pentru ce s-a intamplat totul"? Germania a platit pentru ceea ce a facut. Asa se spune. Tara a fost impartita in doua si a fost reconstruita (mai ales de aliati) tocmai pentru a plati paguba de razboi. A platit si a fost rasplatita. Acum e din nou putere mondiala. Cei 55 de milioane de morti au fost oare rascumparati? Moartea lor dar mai ales cruzimea are vreun pret? Vorbim de crime, nu de victime, nu uitati asta! Germania a declansat doua razboaie mondiale intr-un interval de 50 de ani si totusi nu a fost stearsa de pe fata pamantului. Probabil ca nemtii meritau sa aiba ei soarta pe care o pregatisera intial evreilor si raselor inferioare. Nu, acestia nu fusesera destinati a fi exterminati. Se vroia exilarea lor pe insula Madagascar, fapt devenit posibil o data cu capitularea Frantei, cea care detinea insula gigantica. Blocada maritima a impiedicat planul, drept pentru care s-a trecut la solutia finala, brutala. Ca sa nu mai vorbim despre riscul la care a fost expusa intreaga omenire prin intruziunea nazismului german. Riscul nu se plateste? Orasele Germaniei au fost devastate, insa la fel si cele ale Poloniei, Rusiei, Angliei. Germania a scapat ieftin in urma razboiului, Anglia de pilda, asa-zisa castigatoare, a pierdut mult mai mult: imperiul colonial i s-a destramat. Intelegeti acum de ce neo-nazismul trebuie tratat cu maxima precautie, trebuie eliminat de la primii sai germeni? Credeti ca oamenii s-au schimbat chiar asa de mult fata de atunci? E ignoranta si necunoastere si acum. Doar asa se pot perpetua anumite convingeri. Si nu uitati, instinctele umane (nu umaniste). Lacomia, ura, salbaticia, cruzimea exista in subconstientul fiecaruia. Trebuie doar sa fie descatusate.
Era secolul XX, nu mai erau analfabeti pretutindeni. Existau valori umane, exista civilizatie, exista o lume pe care multi o considera chiar mai buna, mai umana chiar decat cea prezenta. Cu toate astea, atunci cand a venit momentul decisiv oameni care convietuisera in buna vecinatate si-au intors le-au intors dintr-o data spatele semenilor. Evreii erau de la inceput persecutati, apoi lasati fara hrana si inghesuiti in ghetouri. Apoi mintiti cu relocarea, de fapt dusi in lagarele de exterminare. Transportati cu trenurile in adevarate calatorii ale ororii carora multi nu le supravietuiau, dupa ce rezistau si la ceea ce credeau ei a fi ultimul chin, erau destinati "bailor" de Zyclon B. Asta in cazul in care nu erau ucisi de la inceput, comunitati intregi, executati pe rand, ca la plutonul de executie, fie pe marginea unui deal, pentru a se stivui pe partea cealalta, fie fortati sa intre in gropi sapate tot de ei si impuscati pe rand, straturi dupa straturi.
Secolul XX, da? Ce faceau semenii evreilor? Polonezii din Varsovia de pilda aplaudau coloanele de evrei ce se indreptau spre ghetou. Stiau ca le vor ramane lor locuintele si mobila. Lacomie inainte de orice. Nu conta ca si ei, la randul lor, erau sub talpa germanilor si ca in curand aveau sa fie folositi si ei ca forta de munca in industria nazista de razboi. Iar nemtii? Un comandant rus spunea ca atunci cand au inceput sa ocupe ei Germania nu era niciun localnic care sa recunoasca sustinerea acordata nazistilor. Toti devenisera "fosti disidenti". Sa fi fost frica de rusi sau lasitatea speciei umane?
Nu a sustinut nimeni nazismul dar acesta a ajuns la putere? Cum a ajuns Hitler atotstapanitor. Sa fi fost acolitii sai, Himmler, Goering sau Goebbels suficienti pentru a pune in aplicare mana de fier a nazismului? Sa fi fost o dictatura de la inceput? Nu, totul s-a facut prin colaborationism prin si pentru multime, prin si pentru majoritatea populatiei. Daca la inceput poate ca majoritatea era mai retinuta, ea s-a aruncat in bratele nazismului o data cu inflorirea economica, determinata partial si de industria de inarmare premargatoare razboiului dar mai ales dupa primele succese reputate in razboi. Anexarea Austriei, Cehoslovaciei apoi Polonia, Norvegia si Franta au dus multimile in extaz, la picioarele lui Hitler. Aceia nu erau tot germani, nu era majoritatea? S-au gandit vreo clipa la ce va putea urma sau l-au sustinut si urmat orbeste sau doar ridicau mana la salut, mecanici si docili? La fel si Japonia, in care simbolul imparatului a fost folosit de factiunea militarista pentru interesele razboinice. Era secolul XX, nu va imaginati ca majoritatea de atunci era "o turma" iar cea de acum este o uniune de interese bine determinate. Informatie exista si atunci, exista si sufragiu iar dictatura, oricat s-ar sustrage individul singular de la raspundere, nu era ceva implacabil. Dictatura era ceva asumat si asta a demonstrat-o razboiul si primele sale succese in forma cea mai pura. Asta e marea legatura peste timp, o legatura pe care 65 de ani de la razboi pana acum nu o pot ascunde. Majoritatea decide in continuare, propaganda e transfigurata, e adaptata vremurilor insa de fapt se vrea aceiasi pereche de sfori de marioneta. Masa de oameni nu realizeaza importanta deciziilor lor. Stie oare sa diferentieze importanta fiecarei atitudini in masa? Uitati-va la alegeri, uitati-va cum priveste fiecare individ rolul sau cetatenesc? Informare, gandire, planificare, rationament sau factor sentimental, ura, vorbe frumoase, bine rapid si facil, inexplicabil si inaplicabil de facil? Stiti prea bine ce este ales intotdeauna. Alegerile le facem doar pentru 4 ani? Vi se pare putin? Cate prostii se pot face in acest interval, cate decizii gresite se pot lua, care sa ne afecteze viata pe cateva decenii inainte? Individul, cu toata lacomia si fatarnicia sa nu poate fi periculos. Insa atunci cand se integreaza altor asemeni lui, cand devine o masa de manevra si, mai rau, cand acea grupare devine majoritara situatia e grava. Da, istoria trebuie sa fie o lectie. O lectie ca nu ar trebui sa conteze doar personajele principale. Sa nu ascundem produsele in spatele etichetelor. De fapt, dincolo de orice personaj sta de fapt poporul sau. Nazistii nu ar fi putut pune niciodata in aplicare planurile lor daca nu ar fi existat consimtamantul tacit sau dezinteresul celorlalti. Si in primul rand daca n-ar fi existat forta multimii.
Asadar, nu ar trebui sa ne fie teama de propriile convingeri atata vreme cat suntem minoritari. Cand insa optiunea noasta devine majoritara, atunci intr-adevar e cazul sa devenim problematici, sa consideram ca intotdeauna varianta majoritara este de 10 ori mai periculoasa decat cea minoritara. Fiindca ea decide, aproape intotdeauna. Si mai ales fiindca are o inclinatie extrem de periculoasa catre pasi gresiti si, mai rau, pentru recunoasterea tardiva sau chiar neasumarea greselilor. Cautati acum in jurul vostru exemple. Subiectul ramane vesnic deschis....
Imi plac bomboanele! Si e normal. Sunt dulci asa cum nici dulcele nu ar fi stiut singur sa fie. Zaharul nu ar fi fost de-ajuns. A trebuit sa existe bomboana, sa se umple de tot ceea ce zaharul stia oferi si, ca un gest de suprem rost si intelepciune sa dea apoi o directie, un sens dulcelui.
Poate nu credeti dar fiecare e speciala, e unica in felul si aroma sa. Aparent sunt inseriate, unele par asemanatoare cu altele, dar nu va lasati pacaliti! Incercati sa le simtiti/sa le degustati mai mult, incercati sa le intelegeti pe fiecare in parte. Veti descoperi micile amanunte, de forma sau de continut care dau de fapt marile deosebiri. Fiecare bomboana merita savurata si apreciata in felul sau specific.
Sunt bomboane de tot felul: elegante sau simple, rafinate sau varsate, de casa sau de cofetarie, de societate, cu gusturi ciudate sau simple, pur si simplu lumea este mai frumoasa, mai dulce fiindca exista o bomboana pentru fiecare, pe gustul oricui.
Imi plac bomboanele. Unele sunt atat de bune incat atunci cand le savurezi nu stii daca se topesc ele sau te topesti de fapt tu dupa ele. Iti reimprospateaza mereu starea si ramane doar dulcele momentului, felul in care splendoarea gustului te vor face sa te simti in sinea ta mereu copil, mereu ascultator si supus datatoarei de gust. Probabil special pentru aceasta regresie in varsta sunt bomboanele mereu colorate. O multime de culori si nuante, fiecare pregatite sa-ti ia ochii, inca inainte de a putea ajunge la ea. Ba s-a mai inventat si ambalajul, tocmai pentru a le face si mai atractive, un mimetism inspre superlativ. In zadar, ambalajul e pentru naivi. Bomboanele erau irezistibile prin ceea ce sunt ele de fapt, prin dulceata sigura a fiecareia. O bomboana care nu e dulce ar fi o ineptie.
Da, imi plac bomboanele prin ceea ce stiu ele sa ofere, prin simplitatea lor amagitoare. Inselatoare fiindca de fapt totul este teribil de complex. Nu e nevoie sa iti descrie cineva cum este o bomboana, vei stii ca ea trebuie sa fie dulce, dar exact cum, ce fel de dulce, nimeni nu va fi in stare a-ti explica. E nevoie sa o simti, sa te indragostesti si sa te umpli de gustul ei, sa o lasi sa iti povesteasca singura despre ea oricat, sa te bucuri de ea pana la ultima picatura de zahar. Cele mai multe se dau greu savurate. Daca nu ai rabdare, te plictisesti de ea la inceput si incepi s-o zdrobesti in dinti, se va sparge zgomotos si nu vei ramane decat cu gustul inceputului si cu cioburi ca si cum nici n-ar fi avut altceva in ea. Daca insa ai rabdare cu ea, invelisul dur se topeste usor si din interior iti daruieste aroma sa mieroasa. Atunci vei sti cum si ea e capabila sa iti multumeasca tie.
Lacomia si regretul ispravirii iti va cere poate ca atunci cand ai terminat una sa cauti o alta, la fel, dar oricat vei cauta mereu vei ramane cu amintirea bomboanei ce ti s-a parut de la inceput perfecta. Si, asa cum am spus, fiecare poate fi perfecta, in felul sau unic. Mai presus de toate ea creeaza dependenta intotdeauna. Si cine n-a gustat macar una, o data? Imi plac bomboanele pentru ca le poti lua cu tine, ca vin cu tine. Par ascultatoare dar, de fapt, tu esti cel care nu poate trai fara ele. Mereu un fosnet de celofan iti va ascuti starea, te va face sa cauti instinctiv bomboana din jurul tau, din viata ta.
Iar astazi, 8 Martie, e ziua lor si in modul cel mai simplu si direct le multumesc pentru ca ne indulcesc si ne coloreaza viata!
Fiindca ultima data am scris pe blog despre pisici m-am gandit ca ar fi politicos si "patriotic" pentru mine sa mai aduc vorba si despre "Arpagica" mea, rasfatata familiei. Acum imi dau seama ca prea demult n-am mai scris despre ea. Tot am in plan sa prelucrez noianul de material video filmat cu ea (si o s-o fac, promit!) dar uite, tot amanand de pe o zi pe alta, au trecut luni intregi fara nicio veste sau aratare despre matza noastra. Da, s-a facut mare si...simpatica (incerc sa nu las subiectivismul sa ma faca sa zic ca-i "frumoasa"). Dar simpatica este, caraghios de simpatica! Va garantez asta, iar daca nu ma credeti, priviti pozele.
E interesanta viata ei...cred. In fiecare zi descopera cate ceva. Uneori isi da seama ca se poate catara pana sus pe biblioteca, sa atinga tavanul. Si tot atunci ar trebui sa-si dea seama ca nu se mai poate da jos. Sta, se agita, se "mataie" si intr-un final intinzi mana dupa ea si o dai jos. Am tot sperat sa invete din patanie. Nici vorba. Mereu ajungea in acelasi impas. Pana la urma cred ca a invatat ea lectia cea mai importanta pentru sine: oricat de sus ar fi, se poate da si singura jos fiindca pisicile cad tot timpul in picioare. O alta descoperire importanta in viata ei? Cada de baie. Ii placea sa sara acolo, sa inspecteze zona aceea rece, sa se simta probabil pe o alta planeta, ca un astronaut pe luna. Zis si facut, una doua sarea in cada. Ce a descoperit? Ca uneori cada poate fi si plina cu apa! Intr-adevar o revelatie care a ravasit-o...la propriu. Vreo 20 de minute in care am alergat cu foenul si prosoape dupa ea prin casa. Intamplarea cred ca a ciufulit-o, a zburlit-o si a facut sa inteleaga ceva din expresia de "matza plouata". Probleme existentiale? Sensul vietii, lumea inconjuratoare? Nu stiu, par sa o preocupe si sa o sperie in acelasi timp. Adica imediat ce se deschide usa de la intrare ea o tuleste pe scari. Casa scarilor e cam ceea ce era Oceanul Atlantic pentru Columb. Inspecteaza plantele de la etajul nostru apoi o ia in jos pe scari, cel mai mult, pana la etajul 2. Mai departe lumea o sperie. Si sa vedeti: am dus-o la doctor acum 2 saptamani intr-o sacosa. Am lasat-o sa scoata capsorul si sa vada lumea. Era terorizata! Ai fi zis ca era impaiata daca nu ar fi tremurat toata de frica. Daca a stat cuminte in cabinetul doctorului? Putin spus! Parea cea mai fricoasa faptura de pe planeta! Apoi drumul inapoi spre casa, tot in sacosa. Ce mi-a venit mie dupa ce-am intrat in bloc, sa o scot din sacosa... Kitty a noastra a prins dintr-o data curaj si forta, s-a smuncit din bratele mele si a luat-o repede pe scari. In sus! De-abia m-am tinut dupa ea. Se oprea la fiecare etaj, se uita catre locul unde ar trebui sa fie usa noastra, apoi vazand ca nu-i aia urca inca un nivel. Si tot asa, pana la apartamentul 87. S-a asezat pe coada in fata usii si implora din priviri sa se deschida. Iar cand s-a deschis in cele din urma, a fugit ca o sageata prin apartament si nu s-a mai oprit pana in dormitor. Home sweet home! Asadar, nu va lasati pacaliti de unele poze; in pofida aparentelor salbatice, pisica noastra este cat se poate de domestica. Enjoy!
Azi mi-am adus aminte de aceasta poezie. Unii poate vor spune ca este inca actuala, ca se potriveste perfect momentului....Vedeti dumneavoastra, mentalitatile, ca si oamenii, nu s-au schimbat chiar asa de mult. Servilismul este cel putin la fel de "la moda" ca si atunci, ba chiar i s-a adaugat ipocrizia, fiindca macar atunci lucrurile se faceau la vedere. Acum se fac mai mult ca ...prevedere.
Imi aduc aminte de cartea in original, cu coperti timid si economic cartonate, dar foarte frumos colorata. Era parca desenat pe ea un oras, cu multe acoperisuri rosii si cu un cer galbui, oricum cu multe nuantele pastelate. Avea multe poezii, nu mai stiu daca imi placeau unele mai mult decat altele dar stiu ca le identificam mai ales din desenele ce le insoteau. Poeziile nu le-am stiut niciodata insa imi amintesc destul de bine ilustratiile haioase de la una dintre ele, cu o orchestra de insecte ce s-a mutat in baie, ca sa nu mai vorbim despre celebrul "O vedeta de pe strada mea". Atunci nu prea stiam eu ce inseamna carte interzisa, imi aduc doar ca desi era cumparata din librarie, de acolo de unde ar fi putut-o lua toata lumea, multi se uitau la ea si mai ales la acea poezie ca la ceva rar. Dar asa era pe vremea aceea: credeam ca toti asculta Europa Libera si ca toti citesc cartea asta. Asa mi-o aduc eu aminte. Era prin 1988, de-abia invatasem sa citesc si "cuvantul de aur", "glontul de argint" din acea poezie era ca "i s-au facut chiar si desene animate, date la televizor". Acolo rezonam, acela era terenul pe care deveneam si eu expert, in care eram in elementul meu. Sigur, pricepeam ce-i aia fictiune, insa cum nu prea aveam parte de desene decat sambata si duminica (cateva minute), chiar si numai nominalizarea lor atingea coarda sensibila.
Peste timp toate astea s-au amestecat, acum mi le aduc aminte sters, mai mult scotocind intens printre imaginile ramase in memorie de atunci dar ceva din toata poezia asta mi-a ramas perfect intiparit in minte. De multe ori, in varii ocazii, am spus acel citat, ca pe o gluma, o ironie, aproape intotdeauna trebuind apoi sa-l si explic interlocutorului, cu sursa si context: "ce cinste pentru mine sa ma inghita chiar El", nu ad-literam ci mai degraba parafrazat: "ce onoare pe mine sa ma manance chiar el!". Straniu cum m-a insotit aceasta expresie mai mult de 2 decenii. Explicatia este foarte simpla:
uitati-va acum in jurul vostru, cati si acum de-abia asteapta sa apuce in farfuria vreunui pisoi lacom al vremurilor noastre.
