Va mai amintiti ce faceati anul trecut fix pe vremea asta? Probabil va faceati planuri, sperante, vise pentru acum fostul nou an, ajuns imediat, invechit de-a binelea. CFR-ul nu se simtea tocmai bine, era la vreo 12 puncte de un Otelul pe care mai toata lumea il considera ca avand rolul „iepurelui” din cursele de fond si la vreo 7 puncte, parca nu chiar atat de mari si multe fata de principala contracandidata serioasa, Timisoara. Increzatori, asa cum sade bine unor suporteri ai unei formatii cu vitrina doldora de trofee proaspete, multi am visat ca poate in acea iarna se vor apuca mai strans haturile echipei, se vor face transferurile absolut necesare, se va schimba atitudinea si ca vom reintra in lupta. Am defilat in cantomanente si in amicale, ne-am inchipui vindecati de toate bolile avute si neavute pentru ca sa dam cu bata in balta de la primele examene adevarate. Fiindca, ce-a urmat se constituie intr-o lectie ca, de la sine, lucrurile nu se indreapta niciodata.
Un sezon umilitor pentru o campioana en-titre, in care parca nu neputinta a durut cel mai tare ci „nevointa”. Lasam deoparte momentele precum tarlaua de la Buzau (in chiar primul meci oficial din 2011, cu Branestiul 1-1), trecem si peste arbitrajul jalnic de la CFR-Poli 1-2 (momentul in care ne-am dat seama ca ne-am facut doar iluzii) sau gafele de pomina ale portarilor, incepand cu Nuno Claro, trecand prin Minca si terminand tot cu Nuno. Cel mai tare au durut insa acele cateva meciuri in care echipa noastra a facut doar act de prezenta. Spun rapid, din minte, meciurile cu Gaz Metan (un 2-3 ca la ruleta), Otelul (acel 0-1 despre care si acum mai suspina Porumboiu) sau acea infrangere din ultima etapa cu Steaua, un 1-3 in care ai nostri erau deja plecati la plaja. Dintre toate cele intamplate in 2011, aceste momente sunt cele mai amare si scandaloase pentru sufletul oricarui ceferist si vor fi cu greu uitate peste ani. Ne-am vazut echipa plictisita de fotbal, multumita cu mediocritatea, fara chef combativ si fara nevoia de a lua altora puncte vitale. Nu stiu cum vedeti voi lucrurile, dar, pentru mine, in sport chiar nu se poate invinge intotdeauna ba, mai mult, nici n-ar fi de dorit poate sa fim mereu invingatori. Ar parea totul prea facil. Au si esecurile rolul lor, dau ritm, dau traire, sesizeaza probleme si dau solutii, te fac sa fii mai bun... cu conditia sa ai cu ce si sa lupti. Fiindca da, lupta, chiar fara izbanda are in ea la fel de multe valori admirabile ca si victoria; pierzi – castigi, important e sa ai constiinta impacata ca ai luptat. Putem spune asta despre cateva episoade din returul sezonului trecut?!.. Pedeapsa ne-am primit-o, putem spune, fiindca, prin jocul de-a acreditarile, asa cum am facut noi loc politicos Gaz Metanului in fata noastra, puteam noi, foarte lesne, sa mergem in Europa League, sa fim echipa europeana si nu doar romaneasca anul acesta. Erau mai multe tururi, usor n-ar fi fost, dar cred ca la cum s-a reconstruit echipa chiar era o sansa de un parcurs consistent prin grupele competitiei secundare europene, una care se potriveste mult mai bine staturii actuale a clubului nostru (chiar daca satisfactiile banesti sunt mai mici). Cel mai important: era obligatoriu sa nu abandonam, sa nu renuntam!
Un sezon umilitor pentru o campioana en-titre, in care parca nu neputinta a durut cel mai tare ci „nevointa”. Lasam deoparte momentele precum tarlaua de la Buzau (in chiar primul meci oficial din 2011, cu Branestiul 1-1), trecem si peste arbitrajul jalnic de la CFR-Poli 1-2 (momentul in care ne-am dat seama ca ne-am facut doar iluzii) sau gafele de pomina ale portarilor, incepand cu Nuno Claro, trecand prin Minca si terminand tot cu Nuno. Cel mai tare au durut insa acele cateva meciuri in care echipa noastra a facut doar act de prezenta. Spun rapid, din minte, meciurile cu Gaz Metan (un 2-3 ca la ruleta), Otelul (acel 0-1 despre care si acum mai suspina Porumboiu) sau acea infrangere din ultima etapa cu Steaua, un 1-3 in care ai nostri erau deja plecati la plaja. Dintre toate cele intamplate in 2011, aceste momente sunt cele mai amare si scandaloase pentru sufletul oricarui ceferist si vor fi cu greu uitate peste ani. Ne-am vazut echipa plictisita de fotbal, multumita cu mediocritatea, fara chef combativ si fara nevoia de a lua altora puncte vitale. Nu stiu cum vedeti voi lucrurile, dar, pentru mine, in sport chiar nu se poate invinge intotdeauna ba, mai mult, nici n-ar fi de dorit poate sa fim mereu invingatori. Ar parea totul prea facil. Au si esecurile rolul lor, dau ritm, dau traire, sesizeaza probleme si dau solutii, te fac sa fii mai bun... cu conditia sa ai cu ce si sa lupti. Fiindca da, lupta, chiar fara izbanda are in ea la fel de multe valori admirabile ca si victoria; pierzi – castigi, important e sa ai constiinta impacata ca ai luptat. Putem spune asta despre cateva episoade din returul sezonului trecut?!.. Pedeapsa ne-am primit-o, putem spune, fiindca, prin jocul de-a acreditarile, asa cum am facut noi loc politicos Gaz Metanului in fata noastra, puteam noi, foarte lesne, sa mergem in Europa League, sa fim echipa europeana si nu doar romaneasca anul acesta. Erau mai multe tururi, usor n-ar fi fost, dar cred ca la cum s-a reconstruit echipa chiar era o sansa de un parcurs consistent prin grupele competitiei secundare europene, una care se potriveste mult mai bine staturii actuale a clubului nostru (chiar daca satisfactiile banesti sunt mai mici). Cel mai important: era obligatoriu sa nu abandonam, sa nu renuntam!
In prima parte a anului o putem spune clar: CFR-ul s-a facut de ras, de jos in sus si de sus in jos, fiindca toti au fost cel putin la fel de vinovati. Iar daca decizia punitiva s-a vrut amendarea fotbalistilor cu 25% din castiguri, atunci, in acelasi fel trebuia „amendate” si profiturile CFR-ului, vreo 25% luati si reinvestiti in recladirea temeinica a echipei. S-o fi facut asta? Am avut un antrenor care a aratat o serioasa limitare, Minteuan fiind o deziluzie, sub aspectul tacticii, al rezultatelor dar, mai mult, pe mine m-a dezamagit definitiv in 3 aprilie 2011, in momentul in care microfoanele de fond de la meciul de la Severin, Pandurii – CFR l-au surprins injurandu-si jucatorii: lipsa de pedagogie si respect. Obiectivul oficial anuntat atunci era „reconstructia echipei”, intinerirea lotului. Doar Bus ce a mai avut ceva sanse de a juca, restul au prins in cel mai bun caz experienta bancii rezervelor. Iar pentru toate aceste „merite”, Minteuan a fost pus sa carmuiasca adevarata decizie buna si importanta in viitorul CFR-ului: reinfiintarea CFR II-ului. De asta zic: nu va mirati ca momentan CFR II-ul este pe locul 11 al unei serii amarate de C, la 8 puncte distanta de U Cluj II (si un meci in plus), asta in conditiile in care poate ar fi trebuit sa avem asteptari ca in 1-2, maxim 3 ani sa rasara de acolo jucatori pentru echipa mare. Iata cum se strica un proiect atat de necesar, atat de mult asteptat! Eu inteleg ca la CFR conteaza si valorile umaniste, precum cele ale fidelitatii fata de club, fata de oameni, dar pentru toate trebuie sa existe si o limita: omul potrivit la locul potrivit, altfel directia va fi spre diletantism.
Dupa atata suparare in sezonul trecut, a fost clar ca se vrea revigorarea proiectului. S-au cautat solutii si putem spune ca, intr-o buna masura, ele au fost gasite. Probabil nu s-a investit cat ar fi trebuit in achizitiile de jucatori (tinand cont de ce ziceam mai sus, de profitul sezonului anterior) dar, s-a investit cu cap si din timp, au fost adusi jucatori urmariti, studiati, recomandati, nu doar ochiti pe DVD-uri si din vorbele impresarilor. Si chiar s-au facut afaceri foarte bune: in vreme ce contracandidatele noastre s-au alimentat de la echipele retrogradate sau aflate la ananghie, CFR-ul a adus jucatori care, in vremurile de dinainte de criza, ar fi valorat milioane, fiecare in parte, care nu sunt cu nimic mai prejos decat ce transferam acum 2-3 ani. Sougou, Weldon, Renan Garcia, Camora – jucatori care ar fi avut loc fara probleme si in echipa de acum 3-4 ani. Ca in fiecare an au fost aduse si valori poate necunoscute pana atunci dar si nume.
In primul rand vorbim de Costa, un antrenor care prin cariera de fotbalist imprumuta respect si atentie catre CFR. Ca simbol, are un rol esential pe blazonul nostru, la fel este foarte probabil ca acest statut sa-i confere si autoritate in vestiar. Aducerea lui si nu a vreunui antrenor consacrat din mediul diviziei noastre romanesti inseamna temelia unui proiect, inseamna o croiala, alta decat cea tipica, romaneasca. Chiar dar nu tot ce e de import e bun si, nu orice altoi dintr-un trunchi de succes prinde imediat, decizia de a ne orienta exclusiv catre Portugalia a fost corecta, fireasca. In ceea ce-l priveste strict pe Costa, daca la inceput cred ca am fost cu totii fascinati de eleganta sa, daca am crezut fiecare vorba a sa, de la ideea de „fotbal ca un spectacol” si pana la cea de sacrificiu al fiecarui jucator, treptat, poleiala s-a cam dus. In amicalele din vara CFR-ul dadea semne ca incearca sa se inchege. Daca la schitarea echipei conducatorii nostri s-au miscat foarte bine si imediat ce fluierat ultimul arbitru finalul sezonului deja au si inceput sa soseasca jucatori, incet-incet, din amicale lucrurile au inceput sa scartaie. Lipsea varful de careu, toate solutiile locale incercate erau modeste iar Weldon a venit tarziu si a primit drept de joc si mai greoi. In pofida tuturor acestora, in primele 2 meciuri, cu Astra (anuntata drept o mare echipa in actualul sezon) si cu Tg. Mures (in deplasare), chiar am crezut ca echipa macina foarte bine. Aveam joc de posesie uluitor (fata de cum fusesem „dezvatati” in ultimii ani), aveam pressing, aveam joc de echipa. Sufeream in zona careului advers, ne faceam cam greu ocaziile dar macar procentajele de reusita erau mult mai bune, se rata mult mai putin.
Ce-a urmat de-atunci incolo? Unii ar ridica din umeri, ar spune ca primele 2 partide au fost doar o aparenta, ca inca nu se legase nimic. Altii ar pune asta pe forma fluctuanta a echipei, cu multe suisuri si coborasuri pe tot sezonul, cu o oarecare concentrare mai mare la derby-uri si cu o aparenta delasare la meciurile cu echipele ce de-abia s-ar fi ridicat la nivel de B, in Romania, pe vremuri. Totusi, dupa 2 luni de cantonamente si inca 19 meciuri oficiale cred ca putem avea acum pretentia sa vedem o partitura, sa vedem o orchestra si nu o fanfara de lautari.
Ce cred ca s-a intamplat in caderea echipei? Am spus-o si de-a lungul turului: marele neajuns tactic al lui Costa este limitarea sa tactica, acest 4-3-3 din care nu il poate nimeni extrage. Orice tactica are avantaje si dezavantaje dar, mai ales, folosita repetat are antidot. A fost de-ajuns sa jucam contra lui Pustai si lui Grigoras, doi antrenori ce stiu foarte bine „cartea de bucate” a fotbalului ca sa ni se serveasca doua infrangeri cu 0-2 clare si de necontestat. Ca mai schimbam noi un jucator cu altul pe acelasi post, ca facem mici ajustari, ideea principala tot aia ramane: 4-3-3-ul in stil inflexibil. Ca nu joaca Bastos ci Ronny pe stanga, ca e Peralta, Bastos, Hora sau Celestino in centru, nu se schimba mare lucru. Adversarul trebuie sa stie doar cateva lucruri: blocarea flancurilor in defensiva, fiindca doar pe acolo incercam sa intram, joc de pase cat mai rapid si cat mai direct ca sa nu apuce ceferistii sa se aseze si sa urce in pressing si marcaj strict, daca se poate chiar si 2 la 1 la varful de careu. In conditiile in care cineva ne face astea, reactia imediata a jucatorilor nostri este sa intinda, pana la rupere, randurile. Oamenii de pe margine se duc tot mai mult catre flanc, in loc sa caute ajutor in centru, sa schimbe orientarea jocului pe zonele unde s-ar putea crea spatii, fundasii laterali nu gasesc niciun sprijin atunci cand urca, iar mijlocasii nostri nu sunt niciunul de viteza, sa intervina rapid in sprijin, sa fie astfel eficienti in apropierea celor din margine. De fiecare data cand adversarii au stat corespunzator in teren, am avut mari probleme. Nu avem plan B! Oare nu avem nici jucatorii cu care sa-l punem in aplicare? Nici vorba! Sougou chiar ar putea sa joace catre centru, la sustinerea lui Weldon, iar omul din stanga sa vina catre zona mediana si sa avem astfel un 4-4-1-1 de toata frumusetea, prin care, macar pe anumite zone de timp sa ne dam peste cap adversarul. Poate fi ca intr-o inclestare de sumo, daca vreti: acolo se poate impinge cu incapatanare, incercandu-se trimiterea in afara cercului, adversarul se propteste in picioare si e doar o lupta de greutate cu final incert. Dar, e mult mai spectaculos sa se retraga brusc priza in care se propteste cu toata puterea, sa-l faca astfel pe oponent sa cada singur pe „dohyo”, sub greutatea propriei tactici. Sa admitem oarecum ca in vara nu a fost vreme pentru asemenea subtilitati, pentru planuri principale si de rezerva. Acum insa, in cele 2 luni de pregatire de iarna este imperativa o dezvoltare tactica. Din punctul meu de vedere asta ar fi acum prioritatea 0.
Din ceea ce se vede, interesul conducatorilor este aducerea unui mijlocas ofensiv cu rol de creatie. In ideea in care De Zerbi va fi lasat sa plece va exista si spatiul in echipa dar si resursele financiare pentru a plati un jucator de valoare. Totusi, mi-e teama ca vizand doar acest aspect, nu si cel tactic, deja enuntat, vom cadea in propria capcana, fiindca aducem un om, nu un deschizator de conserve; niciun jucator nu ar putea sa se descurce acolo, pe zona centrala de unul singur, asa cum au fost pusi in repetate randuri mijlocasii nostri. Zona aceea centrala, de la 30 de m de poarta adversa este un camp minat in care din atac pozitional ai nostri nu trec niciodata. Ce fel de mijlocas trebuie sa gasim, de ce valoare, cu cat sa fie platit pentru a putea tine acolo de minge, a avansa sau a da pase filtrante? Siguranta cu care acum se declama „acoperim doar acea pozitie si am rezolvat totul” mie nu-mi prevesteste nimic bun. Doua motive. Unul, rationamentul tactic, deja enuntat, care, prin aceasta idee pare a fi lasat mult, deoparte si departe. Doi: nu doar acea zona este deficitara. Avem probleme serioase pe alte 2 posturi: atacant stanga si fundas lateral, sa zicem dreapta. Stilul nostru este dezechilibrat. Ori avem si pe stanga pe cineva pe profilul lui Sougou, ori incercam altceva. Cu improvizatii de genul Ronny sau Bastos nu functioneaza, acolo jucam mereu cu om in minus! Apoi pe partea dreapta, nici Panin si nici Lionn nu par a rupe gura targului. Dincolo, Camora este intr-adevar un mare castig dar, ce ne facem daca se va accidenta sau daca atinge limita cartonaselor (mai mult ca sigur ca din cele 16 etape ramase macar in 2 va lipsi pe motivul acesta). Nicoara a fost imprumutat, pe cine punem in loc? Improvizam cu Maftei, cu Rada pe zonele acestea, ii trecem pe cei de pe stanga pe dreapta si vice-versa? Avem echipa mult mai bine acoperita decat in alti ani, in care ne plangeam ba de portari (ce valoare este Beto acum, ce lectie despre importanta portii in fotbal!), ba de un fundas central – perechea Cadu – Piccolo este mult peste nivelul a ceea ce au adversarii, ba de fundasii laterali sau de atacanti. Luati unul cate unul jucatorii sunt competitivi, totusi, ar trebui sa eliminam jumatatile de masura, acolo unde sunt.
Solutia pe care o vad eu in acest caz? Nu e cazul sa intram real in licitatia asta laudaroasa pe valori indoielnice romanesti. Chipciu, Antal, Parvulescu, Popa (Vointa Sibiu – excelent!) toti ar fi interesanti, nu zic nu, dar sunt mult supraevaluati. Acestia ar merge doar tocmiti cu rabdare, „furati” ca liberi de contract. Intre timp ar trebui doar sa copiem solutia Beto. Porto ar trebui sa aiba solutiile nevoilor noastre. Un fotbalist dispensabil la ei este indispensabil la noi. Iar cum ei au iesit din Liga Campionilor aceste imprumuturi/plombari ar fi si ieftine si realizabile. Avem atuul Costa, avem relatiile de pana acum, avem colonia de portughezi, asa ca daca ar trebui sa fim Porto II, Romania, nu vad nicio problema. Sa ne vedem numai cu trofeul in maini!
Nivelul campionatului a scazut foarte mult. Echipele „de top” au ramas cam la fel dar au disparut surprizele. Anul trecut nu era nimeni sigur de victorie, in nicio etapa. Acum, cu adversari ca si Concordia, Mioveni sau Sportul punctele sunt ca si rezolvate, sunt cam multe echipe care chiar n-ar fi avut ce cauta intr-o liga I care se respecta. In tur au mai luptat cu ardoare dar, sa vedeti pe final de sezon, cand se va hotari si a patra echipa retrogradata (probabil Vointa Sibiu) cum va disparea interesul pentru rezultate. Esentiale vor fi asadar meciurile directe cu rivalele, cele in care pe de o parte ne-am descurcat onorabil, pe de alta parte am obtinut totusi prea putine puncte. Cea mai nedreapta infrangere a fost cea cu Dinamo, dar, la fel de bine putem spune ca victoriile de la Brasov si de la Sibiu nu sunt deloc meritate. CFR-ul nu a aratat nici constanta si nici forta care sa faca in mod clar diferenta, in primul rand pe gazon. Cea de pe tabela ar fi venit dupa aia. Iar la cum arata competitoarele, cu jucatori luati care de pe unde, resapati, readaptati, revigorati sau re...dusi valoric, echipa noastra n-ar trebui sa aiba nicio scuza de a nu se impune. Initial, poate pretentiile au fost de a castiga campionatul in urma acestui proiect intins pe 2 ani. Dar, la oportunitatea de acum ar fi aproape nepermis sa nu fim acolo, sa nu aparem macar la photo-finish.
Faptul ca CFR este intr-adevar temuta se poate vedea foarte usor din reluarea campaniei „Vocea Marlaniei”. Nu mai conteaza cat de evidenta este tenta partinitoare a comentariilor, nu mai exista conceptul de echilibru in presa, totul este multumirea celor 90% care sigur nu tin cu CFR. Ei sunt gata sa serveasca imediat „materialul dulce”, fara sa se gandeasca din mana cui vine, cum a fost preparat, daca are macar consistenta nutritional-logica. Cu cat CFR-ul a urcat mai mult cu atat campania s-a intetit. Nu s-a dat nimeni de ceasul mortii cand Hategan a gresit grav impotriva noastra la meciul cu Petrolul, pentru ca mai apoi, la cel cu Astra, pentru erori ce nu exista decat in regulamentul personal al unuia sau al altuia, sa se declanseze procesul de intentie. Au fost intr-adevar erori, cele mai importante off-side-ul fluierat aiurea la Wesley si faultul imaginar fluierat la Beto, la Sibiu. Atentie insa, niciunul dintre acestea nu se pot insa exprima in termenii gazetaresti de „goluri anulate”. Ambele „goluri” au venit la aproximativ 1-2 secunde dupa ce deja de fluierase. Dar mai conteaza? Noi zicem, noi auzim, cine mai are chef sa asculte argumente? Fiecare ii urmarim doar pe cei care ne reprezinta; noi, ceferistii, respigem din start orice vine din gura conducatorilor de cluburi bucurestene – drept este ca, la nivelul actual, avem toate motivele logice sa respingem fiecare cuvant. Nu confundati asadar ce se intampla acum in media cu un dialog. E o galceava. Un scandal pornit de dragul scandalului, daca se poate al diversiunii si nu generat de vreun arbitraj partinitor. Arbitrii sunt slabi, au fost promovati pe un nepotism crancen – cei care au facut asta merita sa primeasca toate ocarile – gresesc continuu, azi pentru tine, maine impotriva ta. Dar daca s-a ajuns sa se creada ca tocmai Craciunescu, dusmanul nostru vadit, aranjeaza arbitri convenabili CFR-ului, asta daca tine de minima ratiune si imaginatie, atunci tine cu siguranta de Star Trek. Altfel, in mod cert, de rea-vointa din partea emitatorului si de lipsa de discernamant de la receptor. Doar ca emitatorul la noi trebuie sa fie cat mai vocal, cat mai (dezvaluitor) socant, iar receptorul are un singur rol: sa fie „cat mai multi”.
Acum vreo 2 sezoane ne chinuiam sa cautam, sa scotocim dupa argumente. Acum totul ar fi inutil, atat de vadit este dezinteresul pentru orice rationament logic. Sunt deja 3-4 situatii in aceasta toamna in care am pus imagini in oglinda, din acelasi meci, chiar daca se joaca in nocturne lucrurile sunt clare ca la lumina zilei. Nimic nu s-a schimbat, „pseudo-analizele” gazetaresti sunt facute dupa scandaluri, nu dupa regulamentele de arbitraj. Solutia este sa nu ne mai pese. Fotbalul se va juca in continuare doar pe gazon, iar cu echipa pe care ne-o dorim, partial cea actuala, partial cu mici imbunatatiri, nu are cine sa ne invinga, chiar de-ar fi arbitrajul facut din studiourile tv. E distanta acum doar de un punct, avem sansa in mainile noastre, e de vazut insa daca se va gandi ca anul trecut: „eu atat imi permit sa risc pentru potul la care cred ca mai pot ajunge” sau va fi vorba de o idee mult mai ambitioasa: „sezonul acesta vreau sa inving cu orice pret”!
Va doresc, dragi CFR-isti, sa fiti/fim ultimii castigatori ai Campionatului Romaniei din calendarul mayas. Viteza maxima catre titlu!
