vineri, 24 aprilie 2009

Daca vrei, poti!




Pe vremea cand erau putine reclame la televizor, cam toate sloganurile se prindeau in popor. Imi aduc aminte de "Titan Ice - Alta viata..." cichi-cichi -AAAA" de "V-am prins vrajitoarele" si mai tarziu de "Ce arbitru? La litru!". Parca e treia reclama celebra de la noi a fost cea la Adidas Torsion. Nu mai stiu daca sloganul ei a facut vorba din popor sau invers, in orice caz, motto-ul acelei campanii se pastreaza si azi ca vorba de duh: "Daca vrei, poti!" (I Want, I Can! - era in original)...

De sloganul asta imi aminteam acum cateva zile.
Inca schiopatez foarte mult dupa operatia de la genunchi si fiecare pas e o mica proba de atentie. o mica aventura. Orice pas il simt altfel: uneori genunchiul pare instabil, alteori greutatea de pe el prea mare, alteori simt o mica intepatura. Cine s-ar fi gandit la astea vreodata?
Sunt deja vreo 15 ani de cand joc fotbal. Mai in gluma, mai in serios, mai pe ciment, mai in campionate, ici-colo cu ceva pretentii. Niciodata n-am fost profesionist si nici nu mi-am dorit sa ajung insa pentru mine particica asta de sport chiar e un mod de viata: e ceea ce descarca oboseala, nervii, intepenirea corpului, e ceea ce imi demonstreaza mie mereu ca pot fi mai bun, ca pot face lucruri de care nu ma cred in stare (ia sa fi incercat vreodata, doar asa de proba, in afara unui meci, sa fi plonjat ca dupa minge - n-as fi putut. Cheia era momentul, trairea si nu pregatirea).
Accidentarea a fost in octombrie. Nedemna, fara niciun contact cu adversarul, ci doar din cauza parchetului ud. O jumatate de secunda de durere, o amorteala in picior, cateva zeci de secunde de teama apoi mi-am revenit in simturi si am plecat pe picioarele mele nebanuind ce tocmai se intamplase. Nici chiar dupa ce am inceput sa am dureri tot mai mari nu m-am alarmat. Avusesem lovituri mult mai rele, le acumulasem cu o deschidere masochista, ar zice unii. 2-3 saptamani de pauza si reveneam, cu un bandaj, cu ceva de protectie. Asa ma asteptam sa fie si atunci. Genunchiul umflat dar nimic grav: il bandajasem si puteam calca. Trebuia doar sa am putina rabdare. Lunile au trecut, piciorul nu ma mai durea dar ramanea blocat. Era clar ca ceva mai serios se petrecuse. De-acolo am intrat pe partea chirurgicala. Investigatia medicului, operatia artroscopica si apoi adevarata incercare, operatia din februarie.
Am mers cu destul curaj (sau inconstienta) la interventie. Aveam si optiunea de a nu face operatia dar sa fiu mereu in pericol la orice miscare brusca a piciorului. Pentru sport, dar mai ales pentru a ma sti eu reparat am decis fara sa ezit sa fac ma dau bisturiului. Stiam ca va urma o perioada grea, citisem pe forumuri de la alti "macelariti" cam ce se petrece, dar nicio clipa nu ma imaginasem asa neputincios ca acum. Operatia in sine a fost suportabila, dureri, sange si inconfort ca pentru orice interventie. Am rabdat cuminte multumita laptopului si ajutorului parintilor, Cristinutzei si amicilor (nu in ordinea asta!) si asa au trecut saptamanile grele in care stiam ca nu am voie sa pun piciorul in pamant. In timpul asta corpul mi s-a transformat, muschii au disparut pe nesimtite. Erau exact muschii pe care ma bazam cel mai mult, eu, cel care alerga fara probleme cate 10 km in serile de vara.
In fine, de vreo luna, mi-am recapatat postura bipeda. Fara carje, dar cu multa grija incep acum lunga perioada de auto-recuperare. Am mai avut perioade de schiopatare si inainte: o entorsa, o luxatie, o strangere a papucilor, dar nimic nu m-a pregatit pentru ceea ce intampin acum. Niciodata nu credeam ca ma va trada corpul. Niciodata nu credeam ca un pas va ajunge sa valoreze atat pentru mine. Nu credeam vreodata ca nu voi putea alerga, ca nu voi putea urca pe scari din 2 in 2, ca nu voi putea sari, topai. Lucruri poate fara importanta in viata de zi cu zi, insa atunci cand realizezi ca nu le mai poti face, cand stii ce elementare iti pareau mai demult, chiar te chinuie, chiar vrei sa le redobandesti. Zilele trecute umblam ca ursul la miere intr-un dulap, prin casa. Stateam mai mult intr-un picior, dreptul si instinctiv mi-a venit sa sar, sa schimb pe celalalt picior. Gandit si executat; vrut si dat drumul spre ...a putea. Am tresarit putin ca si cum mi-as lua avant de saritura si deodata corpul s-a opus. Pur si simplu calcaiul nu s-a desprins de podea. Corpul a ramas cu tresarirea iar eu cu nedumerirea. Creierul daduse comanda de saritura si...nimic! Sa fi fost instinctul pericolului? Intr-adevar daca as fi apucat sa sar putea fi foarte mare pericol pentru operatie. Dar eu, fara sa fiu atent, chiar asa ordonasem corpului: sa sara! Nu m-a ascultat, m-a tradat. Am simtit atunci prima data real ce inseamna sa vrei dar sa nu poti. Este evident ca vechea amintire de la Adidas Torsion era doar un slogan, ca nu trebuia luat ca atare, dar aici era vorba despre lucruri simple, despre ceea ce ai putut si dintr-o data nu mai poti.. A fost poate pentru prima data cand mi-am dat seama si m-am speriat de faptul ca oricum rand pe rand superputerile cu care suntem inzestrati se vor epuiza, una cate una. Prin analogie se extinde asupra tuturor celorlalte capacitati. Tin minte si acum ultima zi de liceu, ultimul cuvant al domnului diriginte - un barbat aflat in pragul pensionarii. Nu stiu de ce am tinut minte intotdeauna acele vorbe - poate fiindca m-au surprins atat de mult atunci. Nu fusese un speech inaltator si totusi n-am uitat ce ne zicea noua, celor gata sa ne luam la tranta cu lumea, noua, oamenilor cu 1000 de planuri si ambitii declarate deja: "Ma uit la voi si va vad pe toti asa naivi, gata sa mutati muntii. Viata va va cuminti, va va frange aripile mai repede decat credeti voi." Am ridicat eu atunci sprancenele, am mustacit ceva a neincredere dar, ciudat, predictia am retinut-o.
Chiar asa invat eu si ceilalti ca mine acum: "daca vrei, poti" se transforma "daca poti, poti" si "daca vrei, poti ...sa vrei". Sau in cel mai bun caz: "daca vrei, poti altceva". Intai renuntam la vise, la ceea ce doream sa ne adaugam fiintei, iar mai apoi incepem sa renuntam la ceea ce credeam ca e al nostru dintotdeauna, asa cum o floare isi pierde petalele. Poate ca una dintre cheile vietii este chiar renuntarea, o moarte mai mica. Cred acum ca tot ceea ce conteaza e sa faci renuntarea asta cat mai lenta sau, cel mai bine, fiecare renuntare sa fie insotita de o descoperire a altceva, un substituent.

Pana la urma "daca vrei, poti" se transforma tot mai mult pentru mine "Poti cand poti!" fiindca vrutul e doar o pierdere de timp si energie!

2 comentarii:

Lored spunea...

hei nu imi place cum gandesti...unde e alex cel optimist, deci nu e "poti cand poti " ci trebuie sa fie "daca vrei poti ". Capul sus ca te vei face bine si te vei satura de atat topait:)

Anonim spunea...

dragul meu >:D<

Trimiteți un comentariu