joi, 11 februarie 2010

Ce mai face Kitty...



Fiindca ultima data am scris pe blog despre pisici m-am gandit ca ar fi politicos si "patriotic" pentru mine sa mai aduc vorba si despre "Arpagica" mea, rasfatata familiei. Acum imi dau seama ca prea demult n-am mai scris despre ea. Tot am in plan sa prelucrez noianul de material video filmat cu ea (si o s-o fac, promit!) dar uite, tot amanand de pe o zi pe alta, au trecut luni intregi fara nicio veste sau aratare despre matza noastra. Da, s-a facut mare si...simpatica (incerc sa nu las subiectivismul sa ma faca sa zic ca-i "frumoasa"). Dar simpatica este, caraghios de simpatica! Va garantez asta, iar daca nu ma credeti, priviti pozele.

E interesanta viata ei...cred. In fiecare zi descopera cate ceva. Uneori isi da seama ca se poate catara pana sus pe biblioteca, sa atinga tavanul. Si tot atunci ar trebui sa-si dea seama ca nu se mai poate da jos. Sta, se agita, se "mataie" si intr-un final intinzi mana dupa ea si o dai jos. Am tot sperat sa invete din patanie. Nici vorba. Mereu ajungea in acelasi impas. Pana la urma cred ca a invatat ea lectia cea mai importanta pentru sine: oricat de sus ar fi, se poate da si singura jos fiindca pisicile cad tot timpul in picioare. O alta descoperire importanta in viata ei? Cada de baie. Ii placea sa sara acolo, sa inspecteze zona aceea rece, sa se simta probabil pe o alta planeta, ca un astronaut pe luna. Zis si facut, una doua sarea in cada. Ce a descoperit? Ca uneori cada poate fi si plina cu apa! Intr-adevar o revelatie care a ravasit-o...la propriu. Vreo 20 de minute in care am alergat cu foenul si prosoape dupa ea prin casa. Intamplarea cred ca a ciufulit-o, a zburlit-o si a facut sa inteleaga ceva din expresia de "matza plouata". Probleme existentiale? Sensul vietii, lumea inconjuratoare? Nu stiu, par sa o preocupe si sa o sperie in acelasi timp. Adica imediat ce se deschide usa de la intrare ea o tuleste pe scari. Casa scarilor e cam ceea ce era Oceanul Atlantic pentru Columb. Inspecteaza plantele de la etajul nostru apoi o ia in jos pe scari, cel mai mult, pana la etajul 2. Mai departe lumea o sperie. Si sa vedeti: am dus-o la doctor acum 2 saptamani intr-o sacosa. Am lasat-o sa scoata capsorul si sa vada lumea. Era terorizata! Ai fi zis ca era impaiata daca nu ar fi tremurat toata de frica. Daca a stat cuminte in cabinetul doctorului? Putin spus! Parea cea mai fricoasa faptura de pe planeta! Apoi drumul inapoi spre casa, tot in sacosa. Ce mi-a venit mie dupa ce-am intrat in bloc, sa o scot din sacosa... Kitty a noastra a prins dintr-o data curaj si forta, s-a smuncit din bratele mele si a luat-o repede pe scari. In sus! De-abia m-am tinut dupa ea. Se oprea la fiecare etaj, se uita catre locul unde ar trebui sa fie usa noastra, apoi vazand ca nu-i aia urca inca un nivel. Si tot asa, pana la apartamentul 87. S-a asezat pe coada in fata usii si implora din priviri sa se deschida. Iar cand s-a deschis in cele din urma, a fugit ca o sageata prin apartament si nu s-a mai oprit pana in dormitor. Home sweet home! Asadar, nu va lasati pacaliti de unele poze; in pofida aparentelor salbatice, pisica noastra este cat se poate de domestica. Enjoy!



Image and video hosting by TinyPic


Image and video hosting by TinyPic



Image and video hosting by TinyPic

joi, 4 februarie 2010

Amintiri (politice) din copilarie


O VEDETA DE PE STRADA MEA - Ana Blandiana



Înainte de a merge mai departe
Trebuie sa deschid o paranteza
(Adica un capitol din carte
Sau din poveste)
Despre cineva care nu este
Nici maidanez, nici maidaneza.

De fapt, in cazul lui,
Epitetele nu explica nimic,
Mai bine sa va spui
Ca este vorba de Arpagic.

Si când am spus Arpagic
Cred ca e suficient
Ca sa nu mai explic
Si sa stiti pe moment

Cine este acest personaj,
Pe care-mi permit
Sa-l numesc cel mai vestit
Motan din oras.
Caruia i
S-au scris poezii
Si i s-au facut portrete,
Asa cum se obisnuieste printre vedere;

Despre care, pe lânga toate,
S-au facut si desene animate
Palpitante si pline de umor
Date la televizor.

Ei bine, dupa toate aceste succese
De necontestat
Si de necrezut,
Arpagic, cum era si de asteptat,
S-a cam increzut.

Dar nici nu e de mirare:
Când iese la plimbare
Toata strada emotionata
Se imbulzeste sa-l vada;

Ferestrele se dau de perete,
Copiii uita de caiete,
Crengile se apleaca peste gard,
E o aglomeratie ca pe bulevard,

Masinile sunt obligate
Sa incetineasca,
I se arunca ocheade
În maniera pisiceasca,

I se dau flori,
Pâine cu sare,
Câte-o scrisoare
În plic
Si toata lumea striga
,,Arpagic!”

El inainteaza important si hai-hui,
Da un sfat, asculta un protest mai sonor
(Ca acela al unei closte cu pui
Împotriva unui motan vânator),

Distribuie zâmbete, strângeri de laba,
Câte o amenda
Sau, mai degraba,
Admonestare
Si toata lumea e atenta
Si recunoscatoare.

Ba se suspenda
(sa vezi si sa nu crezi)
Pâna si luptele dintre maidaneze si maidanezi!
Si (culme a culmilor) mi s-a relatat
Ca un soricel,
Care-astepta sa fie insfacat
De Domnia-Sa,

Scâncea subtirel
Printre suspine:
,,Ce cinste pentru mine
Sa ma inghita chiar El!”

În aceasta situatie nazdravana
Mi se pare normal
Ca Arpagic nu-mi mai incape in blana
Si se crede fenomenal.

Încât chiar ma mir, in consecinta,
Ca mai raspunde când il chem
(Oferindu-i, bineinteles, drept recunostinta,
Un poem!).

Probabil ca in firea
Lui de celebritate
Ajunsa la apogeu
Mai razbate,
Câteodata,
Cu greu,
Ca o erata,
Amintirea
Ca e personajul meu...

Azi mi-am adus aminte de aceasta poezie. Unii poate vor spune ca este inca actuala, ca se potriveste perfect momentului....Vedeti dumneavoastra, mentalitatile, ca si oamenii, nu s-au schimbat chiar asa de mult. Servilismul este cel putin la fel de "la moda" ca si atunci, ba chiar i s-a adaugat ipocrizia, fiindca macar atunci lucrurile se faceau la vedere. Acum se fac mai mult ca ...prevedere.

Imi aduc aminte de cartea in original, cu coperti timid si economic cartonate, dar foarte frumos colorata. Era parca desenat pe ea un oras, cu multe acoperisuri rosii si cu un cer galbui, oricum cu multe nuantele pastelate. Avea multe poezii, nu mai stiu daca imi placeau unele mai mult decat altele dar stiu ca le identificam mai ales din desenele ce le insoteau. Poeziile nu le-am stiut niciodata insa imi amintesc destul de bine ilustratiile haioase de la una dintre ele, cu o orchestra de insecte ce s-a mutat in baie, ca sa nu mai vorbim despre celebrul "O vedeta de pe strada mea". Atunci nu prea stiam eu ce inseamna carte interzisa, imi aduc doar ca desi era cumparata din librarie, de acolo de unde ar fi putut-o lua toata lumea, multi se uitau la ea si mai ales la acea poezie ca la ceva rar. Dar asa era pe vremea aceea: credeam ca toti asculta Europa Libera si ca toti citesc cartea asta. Asa mi-o aduc eu aminte. Era prin 1988, de-abia invatasem sa citesc si "cuvantul de aur", "glontul de argint" din acea poezie era ca "i s-au facut chiar si desene animate, date la televizor". Acolo rezonam, acela era terenul pe care deveneam si eu expert, in care eram in elementul meu. Sigur, pricepeam ce-i aia fictiune, insa cum nu prea aveam parte de desene decat sambata si duminica (cateva minute), chiar si numai nominalizarea lor atingea coarda sensibila.

Peste timp toate astea s-au amestecat, acum mi le aduc aminte sters, mai mult scotocind intens printre imaginile ramase in memorie de atunci dar ceva din toata poezia asta mi-a ramas perfect intiparit in minte. De multe ori, in varii ocazii, am spus acel citat, ca pe o gluma, o ironie, aproape intotdeauna trebuind apoi sa-l si explic interlocutorului, cu sursa si context: "ce cinste pentru mine sa ma inghita chiar El", nu ad-literam ci mai degraba parafrazat: "ce onoare pe mine sa ma manance chiar el!". Straniu cum m-a insotit aceasta expresie mai mult de 2 decenii. Explicatia este foarte simpla:
uitati-va acum in jurul vostru, cati si acum de-abia asteapta sa apuce in farfuria vreunui pisoi lacom al vremurilor noastre.