Telenovela pisiceasca

Armando a aparut prin curtea de la Gura Raului pe la sfarsitul lui mai, cam in aceiasi perioada in care la Sibiu aparea Kitty. Nimeni nu stia nimic despre el: de unde vine, cine ii sunt parintii, ce planuri are. Oricum, era cam mic sa aiba planuri mari: doar o luna-doua de viata. Parea insa sa se descurce destul de bine in pielea pisiceasca, stia sa se gospodareasca singur si ii mai ramanea si mult timp de joaca. Era clar ca trecuse prin partea grea a vietii fara sa-si prinda coada. A fost luat ca atare si uite asa, in doar cateva zile, el era motanul in curte.

I s-a dat nume de telenovela, Armando, desi mai potrivit tinand cont de cat de tigrat era ar fi fost un nume de genul Sandokan (stiti, "Sandokan, tigrul Malaeziei" - film excelent de aventuri in epoca mai comunista). Si s-a apucat de treaba, adica de o existenta uzuala a unui motanas intr-o curte plina de copii: joaca, scarpinari, somnic, torcaiala, inspectii si explorari, fugareala. Zilele au trecut una dupa alta, precum se insira episoadele intr-o "latino-americana", fara a se intampla de fapt nimic important la subiectul esential. Armando crestea cat... altii in acelasi timp, poate doar o idee mai putin. Suspect dar nu din cale-afara. Nici cand a intalnit-o pe Kitty nu a fost un moment esential. Doua trei adulmecari de complezenta si apoi dezinteres.. Bineinteles, era prea mic...

Toata aceasta succesiune de fapte si intamplari banale pentru Armando a luat sfarsit brusc si brutal. Un intelept deghizat in zidar, cu adanca experienta de viata si interes pentru tainele lumii a avut curiozitatea de a se uita mai atent la felina curtii. Si atunci a venit momentul adevarului:

"Asta nu e motan, e pisica!...".

........................................

Cine pe cine sa se supere? Cine sa se fi uitat, sa fi verificat? Toata lumea a uitat sa controleze acest aspect. Toti au luat faptul servit drept adevar. Cred, de fapt, ca nici Armando nu stia ca el e de fapt pisica. Va dati seama ce soc: transexualitate la minut.

La nici cateva ore dupa esentiala descoperire Armando se numea Katy iar apoi, in cateva zile, nemaisimtindu-se probabil motanul in curte, cu autoritatea si onoarea ravasite iremediabil a disparut.

.........................................

Telenovela este insa in desfasurare, in asteptarea punctului culminant. Probabil ca vreodata Katy se va intoarce insa:

Atunci cand va fi din nou...Armando.

Plecand din tara lui soare-rasare si apune...

Ziceam acum o vreme ca voi povesti putin despre experienta mea europeana din aceastavara. Fiindca imediat se va fi implinit o luna de cand am revenit in tara, cred ca acum ar fi ultimultren de relatat, cat inca amintirile sunt improspatate de real si nu de legende reincalzite.

Cum a fost? Bine.. Raspuns stas, evident. Pai daca era rau ma mai apucam sa povestesc? Inghiteam oul fierbinte si taceam. De ce nu foarte bine? Ei, doar ma stiti carcotas, as gasi oriunde cate ceva de comentat.

Asadar traseul: Sibiu (ca-i primul si ultimul, intotdeauna) - Budapesta - Viena - Praga - Praga- Praga - Praga - Dresda- Karlovy Vary - Brno - Bratislava - Budapesta si Sibiu (vedeti,

v-am zis ca-i si ultimul!). Destule de multe orase, s-ar putea zice, destul de variat decorul si...da, chiar asa este. Excursie cu autocarul in teritoriu, ca mai toate cele 1000 de grupuri de turisti asiatici pe care i-am vazut pretutindeni. Poze cu duiumul, vreo 1700 in brut si vreo 6-700 ramase dupa prelucrare asadar, lesne de inteles, alte sute de mii de imagini prinse doar de retina.

Stiti, nu-i tocmai rau sa travel-uiesti cu autocarul. Stres minim, preocupari doar de umplere a timpului de transport, cea mai buna uitatul pe geam. Nu-i problema de inghesuiala, daca n-ai dormit bine noaptea poti recupera eficient in autocar, daca amortesti se fac pauze destule, uneori enervant de multe... Dar asa e democratia trebuie sa respecti toate minoritatile, mai ales cea "pishacioasa", fiindca deh, nu le poate veni la toti in acelasi timp nevoia. Grupul insa e cu bune si cu rele. Chiar trebuie sa incerci sa multumesti pe toata lumea, unii mai intarzie pe ici pe colo, sau au alte puncte de interes pe care tu nu le-ai agrea in mod special dar, per ansamblu e totusi bine sa te identifici lui. Daca e pe mai multe zile apuci sa-ti faci prieteni noi, ai cu cine schimba o vorba, cu cine glumi, cu cine te intrajutora. Dar, toata problema la acest gen de excursii e ca factorul imprevizibil lipseste cu desavarsire. Devii o mica leguma transportata de ici-colo, un spectator la un film ce este de fapt viata ta. Grupul de turisti condus de ghid se misca pe acelasi traseu, ca pe sine de tren, vezi ceea ce vad toti ceilalti, probabil chiar in aceiasi ordine si te transformi in inca un +1 la un numar care imbogateste pentru altii suma aceea colosala de turisti ce o face pe Udrea a noastra sa se inverzeasca de frustrare...si neputinta. Acum chiar pot decide: personal, sunt adeptul excursiilor cu macar o mica doza de aventura, pe cont propriu, cu o harta in fata, in bataia vantului vointei mele.. Fie cu masina, fie cu trenul, oricum, doar sa nu fiu legat de un grup colosal. Iar ghidajul? Cu engleza (vorbita sau mimata, engleza manuala) te poti descurca pretutindeni si, la cantitatea de informatie existenta azi pretutindeni ma pot lipsi de ghid si de explicatiile sale intr-adevar atotcuprinzatoare, imi pot selecta eu doar ceea ce ma priveste direct. Stiti prea bine ca imaginile sunt cele care fac cat 1000 de cuvinte, iar daca nu ma credeti, voi adauga evident dupa articol vreo cateva fotografii (greu de ales doar cateva!) si poate veti ajunge la concluzia mea: decat sa scrii post-ul asta, mai bine puneai doar pozele. Asta e opinia mea, pe cont propriu totul are alta savoare. E mai interesant sa descoperi tu decat sa iti descopere altcineva, e mai interesant sa te ratacesti putin pentru ca apoi, regasind calea sa cunosti si mai bine zona. In primul rand e mai interesant sa vezi putin si pe langa traseul turistic, sa vezi putin "din spatele scenei", fie ca e vorba despre orasul de zi cu zi, fie ca in cauza sunt elemente pe care unii nu le considera prea importante din punct de vedere turistic. Am pornit pe cont propriu si la Budapesta si la Praga, noaptea tarziu, la picior sau cu metroul si cred ca acele 2 mici excursii m-au facut sa vad in alt mod cele 2 orase. Praga cu plus, Budapesta cu minus. In rest conditiile de cazare au fost bune, mai mult decat suficiente.. Nici nu ar fi contat prea mult cum erau hotelurile tinand cont ca plecai dimineata la 8-9 de la hotel si te intorceai seara la 21-22. Un dus, papica si somnicul... Puteau sa ne puna pe toti intr-o camera, ca la munte la prici si nu cred ca ar fi contat. Nu mergi intr-o astfel de excursie ca sa stai la hotel, asta e cert!

Cum nu eram familiarizat cu iesitul asta din tara ma asteptam la un soc mai puternic. Spun si eu ca toata lumea ca e o prapastie evidenta intre Romania si restul acestor tari. Pentru mine diagnosticul e clar: totul porneste nu de la sansa, nu de la bani, nu de la ajutorul tarilor occidentale prietene ci pur si simplu de la civilizatie, de la felul oamenilor de a fi, nu doar individual ci mai ales ca si colectiv. Din ce mi-am dat acum seama Occidentul incepe de la Budapesta, incolo. Pana in capitala Ungariei, atat cat am vazut, nu am fost extaziat. Avem si noi o Romanie care seamana cu zona aceasta, fie ca vorbim de Banat, fie de Transilvania. Nu va lasati pacaliti de infrastructura, de amenajarile oraselor, de autostrada. Astea sunt treburi in general pastorite de la centru (capitala), acelasi centru care pentru noi e o piatra de moara legata de dupa gat. Din autocar am apucat sa vad putin si pe deasupra portilor. O privire in curtea omului iti poate spune multe despre cum este si nu mi se pare a fi diferenta mare fata de Transilvania. Dar cand ajungi la Budapesta...

Potentialul turistic al Bucurestiului comparativ cu oricare dintre aceste orase este ZERO absolut. Incadrarea turismului in zona sau de fapt a orasului in turism este in multe locuri extra-iscusita. Atunci cand ai poduri si cladiri ca Praga, Budapesta sau Viena imaginea parca cere vreo cateva cete de turisti gravitand in jur. Ce nu mi-a placut totusi la Budapesta? Budapesta e undeva la jumatatea "drumului dezvoltarii" intre Bucuresti si Viena. Ceva din vechiul comunism apare la tot pasul. Fie ca e vorba de autobuzele vechi si cam rablagite Ikarus (cele care nu mai sunt demne nici pentru Sibiu, daramite pt Bucuresti! - da, dar veneau la Budapesta din 5 in 5 min parca!), fie ca vezi si acolo statii de autobuz jerpelite si mazgalite, mult beton cenusiu ce strica uneori caramiziul cladirilor vechi, fie ca vorbim despre omologii boschetarilor si aurolacilor din Bucuresti, fie ca nu e aceiasi randuiala in toate ca in alte parti occidentale. Am nimerit la Budapesta si la capatul unei zile cam calduroase asa ca prima impresie a fost ca "orasul pute", ca sa o spun elegant. Ora 1 noaptea si primeai doar aer statut, parca tot mai statut cu cat te apropiai de Dunare. Nicio adiere, nimic. De unde cred ca venea in primul rand mirosul? Se udau strazile principale. Am numarat vreo 5-6 cisterne de acest gen care treceau si de 3 ori pe acelasi drum. Atata caldura se adunase incat apa parca era imediat evaporata, cu consecintele olfactive amintite. Am apucat sa vad o mica particica din oras noaptea, am fost pe cateva stradute pe care nu mai circula nimeni la acea ora (era duminica noaptea si oamenii erau in pat-starturi pentru o saptamana de munca), un oras straniu dar frumos precum un loc de joaca parasit pentru o scurta vreme de copii. Am vrut sa vad Dunarea noaptea, cu Parlamentul, cetatea si bisericile din jur, cu mii de lumini pretutindeni, cu podurile ce se succed precum trecerile de pietoni pe bulevardele noastre. Frumos, nimic de zis altceva in plus (sau in minus).

A urmat nordul Ungariei (fara ceva impresionant, cel putin pentru mine) si apoi Viena. Parca toata lumea imi desenase la superlativ Viena. Ma asteptam sa fiu uimit, sa fiu strivit de atata frumusete. La cate vorbe frumoase auzisem ma asteptam ca in centrul Vienei sa fie scara ce urca la ceruri, direct in Rai. Primele impresii austriece au fost: toate terenurile agricole lucrate, toate intr-o culoare si nu mozaicuri precum la noi. Asta a fost valabil de fapt pentru toate tarile vizitate mai apoi, o explicatie pentru agricultura medievala de la noi. In Viena, printre zeci de fotografii cu care-mi torturam aparatul, stand pe culoar, la parbriz, chiar langa soferul autocarului, am apucat sa vad destule cat sa-mi pot da seama ca intr-adevar, astia sunt extraterestrii pe langa noi. Obisnuit cu Romania, n-ai cum sa nu observi cat de ordonat e traficul, cat de simple si eficiente par toate intersectiile, cum strada si traficul nu acopera privelistea cladirilor. Sau poate tocmai cladirile sa fie cele care ordona oamenilor "Fiti cuminti sau ne prabusim pe voi de rusine!"?! Am vazut cum tramvaiele vieneze ale transportului urban, aparent comune, fara cine stie ce dezvoltari tehnologice, merg mai repede pe strazi decat un autocar international, am vazut curatenie si, in ton cu cladirile, mult alb. Bineinteles, albul a devenit zdrobitor in centru, Ringul vienez fiind cu adevarat fara cusur. Fara cusur dar parca monoton in perfectiunea sa. Furnicar de oameni, de toate natiile, de terase. Trageam cu urechea si auzeam vorbindu-se chiar si romana mioritica-misto-trendy, la un celular, dar cel mai des vedeam arabii. De ce? Fiindca erau multi, intr-adevar si fiindca ei contrastau atat de mult cu restul peisajului. Cred ca asta va fi peste timp o problema a Vienei, numarul tot mai mare de imigranti arabi. Priveam ceva mai tarziu la ferestrele caselor mai vechi din vecinatatea centrului si vedeam parca doar arabi, la fereste si pe strazi. Poate ca otomanii s-au oprit la portile Vienei acum mai multe sute de ani dar cred ca acum s-ar putea s-o cucereasca. Ce altceva nu mi-a placut in Viena? Preturile ridicol de mari (o Cola de 0,25l era 3 euro!) si disparitia completa a oamenilor de pe strazi, in cartierele marginase. Ne-am rotit o vreme cu autocarul pe la ora 21-22 pe niste strazi in jurul hotelului si desi erau case peste tot nici urma de om pe strada doar din cand in cand cate-o masina. In vreo 45 de min de mers cu autocarul nu cred ca am zarit vreun om! Ma si intrebam pentru cine au mai facut ei acel mobilier stradal, cosuri de gunoi, statii de autobuz de vreme ce acele locuri pareau rupte dintr-un oras-fantoma. Probabil au alt ceas biologic, la noi la ora 22 inca e agitatie pe strazi si, din cate stiu, cu cat mergi mai spre sud-est ora aceasta de adormire a strazii avanseaza. Am vizitat insa in Viena cate ceva, evident, cel mai mult s-a stat la Schonbrunn. Poate ma credeti nebun dar turul interioarelor palatului nu mi s-a parut neasemuit. Dimpotriva, chiar un pic asemuit cu Palatul Brukenthal! Singurul lucru net superior este incarcatura istorica a locului, deciziile care s-au luat aici si personalitatile ce i-au trecut pragurile. Gradinile insa salveaza total si desavarsit situatia! Atat de frumoase incat daca as fi copil vienez visul meu cel mare pentru cand voi fi mare va fi sa ma fac gradinar pentru a ma putea ocupa de gradinile Schonbrunn-ului. Imense, aranjate parca cu penseta... Scria si la ei undeva"nu calcati pe iarba", dar nu ca la noi, mare si acoperind parca tot spatiul verde. Singurii turisti pe care i-am vazut in mod constant sa incalce aceasta regula au fost cei asiatici. Ce nu face omul pentru o poza, nu? O faceau cu un aer natural, fara nicio ratiune. Probabil ca la ei spatiile verzi nu sunt atat de intangibile omului cum sunt la noi. Asa o fi, probabil conditia e ca omul sa nu fie animal! Per ansamblu Viena a fost frumoasa insa, nu stiu, uneori prea multa reclama strica. Creste prea mult nivelul asteptarilor si realitatea, oricat s-ar cazni ea, nu mai poate face fata! Dar Praga....

A urmat trecerea in Cehia. Dintr-o data decorul s-a mai schimbat. Poate sa fie vina anilor de comunism sau poate firea oamenilor insa asa, tam-nisam, casele nu mai erau toate atat de perfecte, strazile se mai terminau si in coada de peste, pomii nu mai erau toti ca din revista... De fapt ma simteam mai bine: totul devenise mai uman.

Pentru mine Cehia a fost cheia si farmecul acestei excursii. Atat cat am vazut am ramas incantat. Sigur, citesc acum ca de fapt Praga ar fi unul dintre primele cinci "cele mai periculoase orase ale lumii" dar asta nu s-a simtit deloc din postura de turist. Probabil ca aveau si ei hoti de buzunare, dar la ce buzunare aveam noi romanii cred ca de fapt noi eram pericolul pentru ei. Evident, nu am vazut toata Cehia dar la prima, a doua si a treia impresie pot sa spun ca sunt fascinat. Spun mereu de cand m-am intors "Cehia e exact ce ar trebui sa fie Romania!". Pai se aseamana atat de mult cele 2 tari (de fapt Cehia - Moravia si Bohemia - cu Transilvania, ca relief, in special), comunism a fost in amandoua, doar ca la ei unul ce a intampinat rezistenta reala a populatiei, tot asa, Praga, capitala, e mult mai mare decat celelalte orase deci e centrul efectiv politic si economic, buricul pentru toti si toate si...cam aici se termina asemanarile. Probabil ca ei au fost intotdeauna peste noi, insa un pic mai putin in vremea comunismului si mult mai mult acum. Au reusit sa recladeasca totul urgent si acum urmele comunismului se mai vad doar in anumite zone rezidentiale, acele blocuri cunoscute si noua. In rest insa o tara cat se poate de occidentala avand toate ingredientele: turism, servicii de calitate, trafic suficient de fluent si mari proiecte de infrastructura (daca ma refer macar numai la tunelul auto de mari dimensiuni ce se construieste in Praga, pe sub intreg orasul). Oamenii, atat cat am avut de-a face cu ei, la restaurant, magazine de suveniruri, in metrou intrebandu-i de directii sunt mai mult decat ospitalieri, afiseaza o seninatate si o prietenie cum eu nu am mai intalnit decat la noi, prin partile Maramuresului sau Salajului. Pacat ca au o limba imposibila din care nu poti deduce o iota si doar dublarile asigurate de localnici sau inscriptiile bilingve te mai salveaza. Vazand si Dresda, cea despre care pot spune doar un "mda" pot afirma ca cehii sunt tot un fel de nemti, doar ca varianta calda a lor. Sunt oameni placuti (nu extraordinar de frumosi, dar nici urati ca nemtii!) si, macar aparent, au o mare pasiune pentru sport. Peste tot in Praga, intr-o urbe in care imobiliarul trebuie sa fie la mare pret, am vazut terenuri si sali de sport. Fie pentru hochei, fotbal, tenis, volei pe plaja (da, chiar langa hotelul nostru!), amenajari pe apa pentru canoe si multe ambarcatiuni, fie de canotaj sau ambarcatiuni cu vela. Iar cand am vazut prin supermarket-ul de langa hotel vreo cativa cam cat mine de inalti si de doua ori mai lati, probabil hocheisti, m-am convins definitiv.

Praga e categoric impresionanta. Un oras vechi central imens, neperturbat de nicio intruziune moderna in care valurile de turisti se succed ca intr-o mare agitata. Un traseu turistic clasic ce porneste de sus, din cetatea Pragai, Hrad-ul, care coboara de pe deal pe niste scari prelungi, se trece peste Podul Carol, cel mai frumos loc al Pragai, un pod marginit la cele doua capete de doua turnuri mari, decorat cu o multime de statui ale sfintilor si populat cu zeci de artisti si enterteineri stradali. In fine se ajunge in orasul vechi, asemanator pe alocuri din punctul de vedere al cladirilor cu Viena dar cu o piata centrala de cu totul alta factura, ce aminteste de un oras medieval, plina de biserici si turnuri (in care se poate evident urca - dar cu liftul!). Seamana ici-colo cu Sibiul doar ca daca la noi in 15 min parcurgi centrul istoric dintr-o parte in alta la ei cred ca iti trebuie cateva ore (sunt cateva statii de metrou insirate doar acolo). Am deviat putin de la traseul clasic si, luand-o pe niste stradute inguste am descoperit o multime de deschideri piete mai mici la tot pasul pline de terase ce completau aerul boem, ca doar ne aflam in Bohemia! De fapt asta e Praga: o impletitura intre gothic si boem. Peste tot decoratiuni pe case (ca si in Viena), peste tot terase, magazinase si turisti, Doamne ce multi turisti! Am iesit vineri seara mai apoi in oras si desi nu se intampla absolut nimic deosebit in Praga era o ingramadeala pe strazi ca la noi la debutul anului cultural. De la inaltimea mea vedeam doar o mare de capatani, peste tot... Ziceam intotdeauna de Sibiu ca imi place fiindca de fiecare data cand ies in centru descopar cate ceva nou, cunoscut, vazut, dar parca de fiecare data altfel. Pai atunci Praga e un oras in care te-ai putea plimba saptamani intregi simtindu-te ca intr-o dragoste la prima vedere. Am avut parte si de o excursie cu vaporasul pe Vltava asortata cu treceri pe sub multele poduri, cu o urcare si coborare pe ecluza, cu salutari cu mana catre alte vaporase ce treceau in convoaie in susul sau josul apei. Totul intr-un decor de sa ramai cu ochii cascati. Ca un bonus din partea Cehiei am vizitat si statiunea Karlovy Vary, aproape de granita cu Germania, un fel de actual dar mai ales trecut Monte Carlo al Europei Centrale. Ape termale, decor ca la poale de munte, arhitectura de inceput de secolul XIX... frumos si nimic mai putin. Fusesem in tema cu chestiunea asta asa ca am venit pregatit de o balaceala intr-un asemenea loc. Nimic nu prevestea cat de frumos avea sa fie totul. Si nici primele semne nu erau prea incurajatoare: de pilda, un hotel-baza de tratament construit intr-un stil cam comunist, ceva in genul celor de la Caciulata. Da, dar construit pe un deal, un pic deasupra statiunii. Da si daca tot era construit acolo, avea o terasa. Si pe terasa, piscina termala! 30 de grade apa, 27 de grade afara si un pic de vant. Apa calda si cu un fel de presiune venita de sub care parca facea un fel de masaj greu sesizabil. Cert este ca dupa inot toti cei care am fost la piscina dadeam semne ale unei stari de mare energie. Interesant, nu? Dar mai bine las poza sa vorbeasca.

Ce-ar mai fi de notat din Cehia? A da! Comandati supa de usturoi si neaparat cereti si o Kofola! Am comandat in primul restaurant de pe drum in care am intrat si, de atunci inainte am baut de asta incontinuu. Un fel de Cola locala, de fapt un Pepsi Lemon dar mai acrisor si amarui. Foarte buna si nu e doar parerea mea. Atentie la metrou in Praga, la bilete. Au niste automate de bilete aproape imposibile doar in ceha si e imposibil sa scoti ceva de la el, poate doar prin tortura. Exista insa undeva micut un butonas de engleza care il face pe loc sa se transforme in ceva inteligibil. Ce mi s-a mai parut interesant a fost ca in aproape fiecare statie de metrou am vazut localnici care indrumau mai mult prin semne turisti pierduti in invalmaseala lingvistica ceha si, tot legat de metrou, la ora 22.30 fiecare statie de la metrou devenea plina de oameni la fiecare garnitura ce sosea. Orasul traieste mai ales seara! Sigur ar mai fi multe de spus/povestit. O voi face prin pozele ce le voi mai atasa ici-colo toamna asta. Pentru mine e insa clar: decat de doua ori Viena, mai bine o data Praga!

Am mai vazut la intoarcere fugitiv si Brno, un fel de Sibiu din punct de vedere turistic, iertata fie-mi lipsa de modestie si Bratislava, respectiv un pic de Slovacia. Nimic deosebit, atat cat apuci sa vezi de pe autostrada, fiindca da, au autostrada. O imagine frumoasa cu Dunarea, de undeva de sus si cam atat ramane in memorie. Se vede ca din vechea Cehoslovacie aceasta tara era sora mai saraca. A urmat Budapesta, un hotel de 4 stele langa aeroport care tocmai prin faptul ca vroia sa fie prea luxos devenea enervant. Adica, doar un exemplu, la 3 stele in Praga iti ofereau internet wireless si tot ce mai trebuia (ca doar de aia si pentru descarcarea pozelor carasem laptop-ul cu mine) iar la Budapesta trebuia sa dai vreo 4 euro/ora pentru internet?!? Sa nu auda RDS-ul de asa preturi! Iar apoi reintoarcerea la barbaria stradala de la noi. Stiti, nici cehii nu au peste tot autostrazi dar nu stiu cum se face ca la ei s-a mers mult mai bine, la 90-100 km/h pe o singura banda, decat la noi de catre Arad incoace. Oare de ce? Probabil fiindca nu vedeai vehicule incete, gen tractor (ca de caruta nu putea fi vorba) si, mai ales, fiindca depasirile nu se faceau in maniera de razboi de pe la noi. Cam asta e de fapt si ideea civilizatiei: uniformitatea in normalitate. Daca toata lumea isi vede de treaba, nimeni nu iese din rand, incurcand astfel alti 5, sunt toate sansele ca pentru toti sa fie nu mult, dar putin mai bine. Si putin cate putin da pana la urma si mult..

In fine.. Nu visez acum doar Occident, nu mi se pare ca orasul meu e ultima cocina din lume. Locurile n-au nicio vina caci pe toate le-a facut Dumnezeu. Oamenii insa sunt vesnica problema iar acum cand mai cedez cuiva prin trafic ori cand directionez vreun turist ratacit prin oras nu mi se pare ca fac vreun act de caritate ci, gandindu-ma mai ales la cehi, versiunea idilica a romanilor, un act pur si simplu de normalitate. Dar oare nu e normal si sa existe aceste diferentieri ale normalului? La o adica Praga este asa cum am descris-o in vreme ce in Bucuresti tocmai a mai fost o data o inundatie de la ploaie fiindca, asa cum "ii sta bine" unei capitale europene multe strazi nu au canalizare. Asa ca de ce sa te duci in Cehia sa vezi gothicul conservat in modernitate cand tu ai evul mediu direct acasa?!

Fiarele umane

Revenit de ceva vreme in tara. Inca n-am scris nimic despre cum a fost prin strainatate fiindca am zis ca ar fi bine sa asortez la acea relatare si niste poze, cat mai multe, cat mai edificatoare. Asa ca 2 saptamani am tot lucrat la cele 1000 si ceva de poze si acum as putea si o mica Sheherezada pe marginea lor. Dar asta data viitoare.

Deocamdata un fapt revoltator. Azi, la tv, Antena 3, stire despre un accident soldat cu morti pe la Otopeni. Ingredientele necesare unei stiri de maxim interes: Bucuresti, morti, masina pe GPL care a explodat cand un microbuz s-a rasturnat peste ea, Otopeni, drum blocat... Ii inteleg, asta le e meseria... Si-apoi vin niste imagini de amator filmate chiar de la locul faptei, imediat dupa producerea accidentului. Iata-le:

Intr-adevar spectaculos accidentul, nu-i asa? Si ce prezenta de spirit pe cel care a filmat, sa surprinda atat de bine evenimentul!

La naiba! Romania!!!

V-ati uitat un pic mai atent la imagini? Pompierii nu venisera, masina ardea, pe un sens de mers, iar pe celalalt circulatia nu era blocata.

Masinile inaintau, chiar daca mai incet, probabil din cauza ca fiecare

sofer se holba manat de instinctul curiozitatii si de setea de spectacol..

Spectacol in care mureau oameni. Parca undeva se vad cativa oameni cu galeti de apa, dar calitatea imaginilor e prea slaba.

Dar cat poate ajuta o galeata cu apa? In caz ca ati uitat, va aduc

aminte ca fiecare masina ar trebui sa fie dotata cu un extinctor

functional. Ce-i oprea pe oamenii aflati in trafic la acea ora

sa opreasca rapid masina, sa puna mana pe extinctor si sa

sara pentru a stinge incendiul? Probabil ca nefericitii din

masina ce ardea nu mai aveau nicio sansa. Dar tu, ca cetatean,

ca om, trebuia sa faci tot ceea ce poti pentru a incerca sa salvezi.

Nu poti sa treci pur si simplu pe langa o masina ce arde pe drum, fara sa incerci sa faci nimic...Sau?

Uitati, cel care filmeaza: incetineste, prinde imaginile pretioase, apoi

mai arunca o privire din spate, peste umar si accelereaza. Nu era

treaba lui.

Niciodata nu e treaba noastra. Cand e incendiu n-au decat sa vina

pompierii...Dar daca e proprietatea noastra, daca sunt rudele, prietenii

nostri? Oare chiar nimeni din cei care treceau pe sensul acesta de

mers nu s-a gandit macar sa opreasca si sa sara in ajutor?

20-30 de masini sa se fi oprit, 20-30 de extinctoare si cred ca

focul putea fi stins.

Asa, va ramane stirea si dramatismul mortii celor carbonizati..

Pentru cei mai multi..

Pentru mine ramane o lectie de cat de cainosi pot fi ...

oamenii.

Sunt Yeti, omul internetului

Ca sa vezi ce problema ma preocupa acum pe mine. Parca am dat mai mult accidental pe blogul meu. Parca nici nu sunt eu. Parca, a daaa, imi aduc aminte, parca aveam si un id de messenger. Ia sa ma uit in calendar. A trecut deja o luna si cateva zile de cand, (sa-mi fie rusine), am uitat de messenger!

Amnezie? Pierderea identitatii? Preaocupare? Apocalipsa si oprirea tuturor legaturilor de internet?! Neah! Niciunul dintre motivele astea. Pur si simplu, pur si simplu, dintr-o data, de cand am intrat in acest "concediu fortat si prelungit" am tradat messengerul. Uneori iei decizii de pe o zi pe alta. E ca si cum ai renunta la fumat.. Doar ca pentru mine nu a fost nici macar perioada de dezintoxicare, nu am avut crize de absistenta messengeriala. Pur si simplu am vrut sa uit de tot si de toate, sa pot mai apoi trage linie si aduna.. (zero cu zero, desigur). Si am uitat, am uitat chiar si de mine. Doar ca acum imi dau seama: se poate trai si fara messenger.

Inca de pe vremea mirc-ului, sa tot fi fost prin 2000, mi s-a parut comunicarea asta "smechera" deosebit de interesanta. Si chiar este interesanta, in masura in care tu insuti poti fii interesant. Am folosit messengerul in toate modurile si scopurile posibile iar acum l-am tradat. Nici macar cat un telefon, nici cat un porumbel voiajor nu l-am mai folosit. Asa se face ca in toata luna iulie nu cred ca am adunat mai mult de o ora on-line.

Imi cer scuze asadar tuturor acelor prieteni (adevarati) carora nu v-am raspuns. Nu m-am suparat pe voi, nu m-am calugarit (inca) doar ca pur si simplu nu am mai vrut sa aud de emoticoane, am avut o mica perioada anti-socializare. Am reusit sa uit de mult, am facut din "a uita" un sport de baza...

Dezintoxicarea s-a produs. Mi-am dat seama ca trebuie sa te folosesti de el onest, sa incerci o comunicare mai proprie si nu una spectaculoasa. Poti darui cuiva clipe frumoase si in alt mod decat glumind pe messenger. De fapt, oamenii care tin la tine nu o fac pentru cat esti de glumet ci fiindca exista/ s-a format o legatura in timp.

De fapt, ca sa vezi: ce ganduri si de ce imi arde mie acum, in miez de noapte, la Praga, in hotelul cu internet gratis (sa repet, sa auda si austriecii chestia asta!). Dar, ce sa-i faci, asta-i subiectul. Si asta e si rolul messenger-ului: sa te faca sa uiti de viata cotidiana, de problemele imediat urmatoare, sa sari de pe o carare pe alta cam cum fugea Scufita Rosie spre destinatie.

Deocamdata declar boala messengeriala vindecata. Sigur o voi inlocui cu o alta.

Muzica fiecarei zile

Acum cateva zile cautam pe net un sunet anume. Un fel de "SWOOSH!" numai bun pentru acompaniat o tranzitie. Si da-i si cauta, Alex! Am luat la rascolit toate colectiile mele de sunete, apoi am mai scos si altele de pe net. In total vreo 10 GB de sunete, impartiti in fragmente micute de 1-2 mb, maximum. E logic ca dupa vreo 30 de minute de ascultat 100 de feluri de mieunaturi, 20 de ragaieli, 50 de lovituri de ciocan in fier m-am lasat batut, am ales un sunet de val pe care l-am ciopartit, i-am dat un ecou si....iata "SWOOSH-ul" meu. E pe net, la tranzitia filmelor despre baschet.

Gandindu-ma la intamplare am realizat insa altceva. Cat de ampla e lumea noastra, cat de multe lucruri ne scapa din cauza obisnuintei, cate dimensiuni din imediata noastra apropiere nu le vedem. Asa cum reflectiile, refractiile si umbrele incepi sa le vezi cu alti ochi atunci cand incepi sa studiezi cate ceva despre arta imaginii, fie ca e pictura, fie ca animatie 3D, tot asa sunetele parca sunt receptionate de alta pereche de urechi atunci cand incepi sa le diseci.

Stiti cu totii cum suna niste tocuri pe strada, cum suna pe un coridor, cum suna pe parchet. Diferente mari, nu? Vantul poate suna in 30 de feluri, trebuie doar sa-l asculti. Vocile, le ascultam mai mult pentru ceea ce zic. Incercati sa nu distingeti vorbele si sa auziti doar zgomotul lor. Veti descoperi un tablou mult mai complex in ceea ce pare doar o clipa fara nimic special. De fapt este ca atunci cand privesti o pictura: iti trebuie cateva secunde sa vezi detaliile, sa vezi planul II. Asta am facut azi. Nu din plictiseala am incercat sa observ cat mai mult din planul secund si uneori este fascinant. Tin minte si niste exercitii din facultate, cand la cursul de radio cu d-na Doina Jalea ascultam fragmente cat mai complexe sonore si incercam sa deslusim cat mai exact locatia, imprejurarile. Nu ai nevoie doar de imaginatie pentru un asemenea exercitiu, e mai mult nevoie de antrenament, de cultivarea simtului.

Asculta asadar sunetele din jurul tau. Arunca vorbele deoparte. Asculta motorul ambalat de pe strada, asculta zgomotoul rotilor pe asfaltul ud, apoi atentia iti este atrasa de ceaiul ce coboara in cana langa tine. Cana se ia in mana miscand putin portelanul pe masa, se soarbe prelung din ea apoi se aseaza intr-o aterizare ca de elicopter, timida, cu un sunet scurt pe masa. Asculta sunetul infundat al inchiderii frigiderului. Tacamurile se lovesc strident de farfurie, un ziar fosneste intr-un mod cu totul unic. Vezi? E doar o scena banala. Poate ca daca ai asculta zi de zi toate astea cu atentie nici n-ai mai avea nevoie de privire. E inca un exemplu despre faptul ca nu ne folosim in general nici macar un sfert din capacitatea creierului.

Sunt zeci de feluri in care poate suna o masina pe strada, cand baga a I-a, a II-a, a III-a si apoi accelereaza descatusata, ritmul pasilor spune multe despre starea si temperamentul omului de pe strada, pasarile citadine au ortografia lor, scaunele, ferestrele, usile, obiectele din jurul nostru ne acompaniaza mereu ca un back-up sonor obscur. Ambianta pentru noi nu trebuie sa insemne doar sunet de rau de munte, doar cine stie ce locuri exotice inregistrate, nu trebuie sa existe doar atunci cand iese din tipare ci ea este mereu in jurul nostru.

Acum, in acelasi timp, aud zgomotul coolerului de la calculator, un latrat undeva departe, intr-o curte, un sunet tipizat de deblocare a inchiderii centralizate a unei masini si o succesiune de alte "swossh"-uri de masini pe strada, din toate directiile. Vi se pare putin, vi se pare ca nu merita atentia noastra?

Ambianta vietii noastre nu este data doar de televizor sau de radioul din masina, muzica nu se rezuma doar la muzica, la cantece. Sunetele sunt mereu in jurul nostru in stare bruta si daca le individualizam asa cum poti distinge sunetul viorilor intr-o orchestra, daca le punem in ordine, daca le punem pe voci, ca intr-un imens cor, vom descoperi cu siguranta o muzica. O muzica ce nu transmite melodicitate, ce nu are mesaj artistic, ce nu are ritm, dar care e datatoare de informatie, care construieste fara abstractizare.

E muzica fiecarei zile.

Kitty

Iat-o din nou pe Kitty! 3 saptamani de viata, 2 ochisori ca margelele si 1 mieunat .. minunat! Sper ca acest minut de film sa va dea si voua zambetul cu care Kitty e contagioasa.

Euro-nimicul

Noua, romanilor, intotdeauna ni s-a spus ca suntem mici, ca nu contam. Acolo unde unitatea de masura este omul, individul, el de fapt nu conteaza, iar "kiloindividul" de-abia pare a mai insemna ceva atunci cand dupa el urmeaza dragul semn "%". Timp de patruzeci si ceva de ani individul roman a folosit multimea doar ca sa se ascunda in ea. In fabrica lucrau doar cei expusi controlului, la manifestari strigau in primul rand agitatorii.. Romanul sarbatorea unitatea de fapt prin absenta.

Dupa atata timp se pare ca obiceiul a prins perfect. Faptul s-a vazut ieri, in ziua de votare europeana. Sa ai un procent de 20%, adica 1 din 5 oameni sa isi exprime opinia e intr-adevar o performanta. Veti zice probabil ca si in alte tari s-au inregistrat recorduri de astea negative. Oare sunt aceleasi motive la mijloc? Oare si altii au acelasi dezgust fata de clasa conducatoare asa cum e la noi? Oare, chiar daca au trimis nationalisti si extremisti si altii au ales asemenea monstri (din pacate nu sacri) cum am ales noi acele 3 caricaturi politice binecunoscute deja?

Nu stiu de voi dar mie alegerile de ieri mi-au lasat cel mai amar gust dintre toate momentele politice la care am ciulit urechile. De la dezinteres, la organizare, la campania electorala facuta fiindca trebuia sa fie si pana la importanta neglijata a votului, de la felul in care ignoram (sau suntem facuti sa ignoram) scopul in sine. De ce spun asta? Am impresia totusi ca acest Parlament European e mai important decat ne imaginam. El poate fi controlul, poate fi urecherea din afara a puterii interne. Matrapazlacurile obisnuite la Bucuresti nu se pot face atunci cand UE te asculta cu stetoscopul. Oare cum le-ar fi convenit PSD-ului si PDL-ului sa aiba reprezentanti majoritari PNL la Bruxelles? Oare nu era mult mai important pentru ei sa-si formeze acea umbrela, acel paravan acolo?

In alta ordine de idei, in vreme de criza economica vom fi tot mai legati de UE, ei trebuie sa fie salvamarul nostru in caz de ceva, ceva chiar foarte probabil. Asadar, cum sa nu conteze reprezentativitatea pe care o ai acolo? Avem o delegatie numeroasa si chiar daca au aparut cateva nume de politicieni parca stimabili si capabili si, raritate!, dezinteresati de Bucuresti (ca si data trecuta), parca de data asta au aparut si multi "refuzati intern", cei care n-au putut intra in Parlamentul de la noi.

Ce campanii au facut? Stiti vreun program politic? Am auzit doar de familii "europene", "populare" si alte jocuri politice macro-europene la care noi contam, din nou, doar ca numarul. S-a format asadar si fata de Europa ideea ca desi existam nu contam, ca, vorba lui Orwell din Ferma Animalelor, unii sunt mai egali decat altii.

Apoi a fost ziua de votare. De ce nu s-au lasat si la noi 2-3 zile de votare ca in alte tari? Costa prea mult aceasta organizare, asa-i? Dar care era interesul clamat al partidelor, ce promovau aparent in ultimele zile de campanie? Va spun eu: veniti la vot. S-a facut si acea concesie a "listelor suplimentare" cica menita, tocmai, a spori numarul votantilor. Fals. Aceea s-a facut pentru a ajuta turismul electoral, cel atat de reclamat acum si de o parte si de alta. Unii sunt sigur hotii, dar cel mai probabil amandoua partile au furat cat au putut. Poate ca daca era participare de 40-50% tot chinul asta cu autobuze cu votanti nu ajuta la nimic, se pierdeau in marea masa, dar asa, fiecare vot a fost de cel putin 2-3 ori mai valoros. Sa fi fost in acelasi timp o repetitie finala pentru actiunea din toamna, de la alegerile prezidentiale?

Parerea mea este ca cei care au organizat (si castigat) alegerile au avut tot interesul de a si le face cat mai favorabile. Cu 3 zile de vot era foarte probabil ca intr-una din zile cetateanul mult prea comod roman, intre un drum la supermarket si unul la loterie sa faca un popas si la o sectie de votare, oricare (caci putea vota pe liste suplimentare). Iar apoi chestiunea asta cu listele suplimentare si cu voturi mai multe decat votanti in unele circumscriptii prea zeloase a semanat perfect cu frauda din Basarabia. Pai cum, in epoca aceasta moderna, sa fie oare chiar asa de greu fabricarea unor cartele de vot? Costau mult? Da de unde! Se recuperau usor banii, fiindca se scuteau astfel costurile cu oamenii din sectiile de votare; cei de la listele de vot cu semnatura puteau fi inlocuiti cu niste cititoare extrem de simple, ca la un interfon iar totul venea centralizat la o baza de date de marimea unei carti de telefoane. Se verificau astfel foarte usor toate fraudele si se scuteau suspiciunile. Dar nu, sunt sigur de asta! Procedeul e mentinut greoi intentionat pentru a putea fi manevrat mai usor. Urmariti subiectul asta cu atentie pe viitor.

1 din 5 romani a votat. Din astia, au demonstrat destul de usor televiziunile, multi care au votat nu au stiut de ce si pentru ce voteaza. Asta arata si cat de mult le pasa romanilor de politica. Nu e vorba doar de dezgustul in spatele caruia se mascheaza comoditatea. E vorba de lipsa de opinie. Romanul are doar critici, el nu are solutii, nu are opinii constructive, alternative... Pentru asa ceva trebuie sa fii in tema, sa cunosti ceva greseli ale istoriei la fel cum sa ai si exemple pozitive. E clar ca asta nu intereseaza pe ai nostri, ca politicienii par sa fie pentru noi doar clone, despartiti doar de coloratura de partid pastelata. Nu pot sa spun care e cauza si care e efectul aici insa pot banui ce s-ar intampla daca peste noapte macar 30% dintre romani ar incepe sa se informeze asiduu, ar urmari si altceva decat confruntarile de idei inalte ciumaciene si zavorancene. Apropo, sunt sigur ca daca Zavoranca ar fi candidat independenta scotea scorul Ebei (adica i-l injumatatea acesteia).

Ce fel de roman trebuie sa fii, ce simt civic trebuie sa ai pentru a vota cu Eba?! 1 din 25 de romani a votat cu pitzipoanca prezidentiala. Stiti probabil ca fiecare ati avut in vremea scolii, in colectiv, un prost al clasei. Cam asa ar trebui acum sa se simta si sa fie privit acel votant cu Eba. Cum poate domnisoara ca din bugetul de candidat independent sa-si puna afise si mesh-uri in toate marile orase?! (un panou publicitar costa cam 4-500 de euro, apropo!). Faceti adunarile, cu mare aproximatie si larghete si probabil ca veti obtine ca si mine o suma de cel putin 50.000 de euro. Sa zicem ca s-or mai fi facut si reduceri, se va fi mers pe cumetrii (pe canalele PDL-ului), dar chiar si asa moftul Ebei costa cateva zeci de mii de euro. Bani investiti pentru ce? Pentru a dovedi ce? Pentru a atesta brandul Basescu drept o valoare? Pentru a mai afirma o Elena in politica romaneasca, in descendenta directa de la "academicianca"? Probabil ca a castigat 6% dar cu siguranta si-a dobandit imediat oprobiul general si definitiv, al celor ce nu credeau ca e posibila asa o grozavie. E. Basescu nu are carisma, e intepata, e un pseudo-orice, tanara si "fotomodeala" dar cu potential de imbatranire urata fiindca deja de la varsta asta seamana izbitor de mult cu taica-so (in curand isi va face rost si de suvitza cu care Base a castigat alegerile in 2004)... Are doar nume sonor, i-a fost facuta campanie asidua in mass-media (pozitiva-negativa numai campanie sa fie!) si astfel a iesit cu un pas in fata celor pierduti cu numele printr-un chenar de partid. Dar, din cate stiu si italienii au dus in parlament vedete porno asadar nu cred ca ne vom face prea mult de ras cu maimuta noastra, mai ales ca acolo unde numele de Basescu nu se scrie nici cu oi, nici cu majuscule, la Bruxelles, ii prevad o lunga perioada de tzuguiere a buzelor si de tacere. Altii vor fi ceata lui Pitigoi. Doi. Doi tantari teribili ai neamului romanesc. Un haiduc, Becali, pe care potera justitiei n-a facut decat sa-l victimizeze, sa-l faca idolul florareselor din pietele patriei si un fanfaron iremediabil, Vadim, de la care astept cu mare nerabdare ziua in care va avea si el o initiativa, ceva constructiv, nu doar critici si balacareli. PRM-ul vrea acum sa ne serveasca povestea cu "noi, nationalistii, mergem la UE sa ne unim cu ceilalti nationalisti si sa vedeti ce tari vom fi..". Uita insa ca si UDMR-ul e tot nationalist? Presimt ca in urmatorul mandat vom avea parte de kilograme intregi de dude. Nu ne vom strica insa la stomacul gol de criza. Crizele ar trebui sa le avem acum. De cap, de constiinta.

Adevarul este ca si Eba si Jiji au iesit perfect regulamentar, scorurile lor nu pot fi contestate. Iar daca cineva ii contesta, daca cineva ii va vorbi de rau, intrebati acea persoana doar atat: "Esti printre cei 20% care au votat?" Daca raspunsul e negativ ar fi cel mai indicat sa taca asa cum a facut-o si duminica. Probabil ca intr-adevar n-am fi avut pe cine vota, probabil ca toti sunt o apa si-un pamant, dar chiar si aceste elemente sunt mai presus decat cele 2-3 "rebuturi" enuntate (vroiam sa le spun altfel insa nu e cazul aici de agricultura si ingrasaminte) .

Bravo Romania! Felicitari pentru performanta de a confuda Europarlamentarele cu Eurovisionul!

Faceti cunostinta cu Kitty

Nume: Kitty 

Varsta: 9-10 zile

Ocupatia: Pisica (in devenire)

Studii si pregatire profesionala:Capsor rotund si induiosator, blanita moale, motoras de toarcere in 4 timpi si mult instinct de supravietuire

Aptitudini:Foarte harnica la treaba...mica, suptul instant al oricarui deget de pe raza de actiune, lipitul ca o ventuza de biberon . 

Ambitii: Sa creasca mare si sanatoasa. 

Limbi cunoscute: Deocamdata niciuna. 

Hobby-uri:Somnul, laptele... laptele, somnul....mieunatul.

Personalitate: Nu foarte sociabila dar cu potential de integrare in colectiv.

   Se zice ca prietenii nu ti-i alegi tu. Ei te aleg pe tine. Probabil ca asa ne-a ales (gasit) Kitty pe noi, sambata, in spatele blocului. Ar fi trait? Trebuia sa fie intr-adevar maidaneza ca sa reziste! Cred ca a fost mai bine sa nu riscam, mai ales ca parea si foarte slabita. 

   Uite asa, intr-o secunda, cu un mieunat si o figura induiosatoare se schimba o conceptie. Noi care consideram ca singurii locuitori ai blocurilor ar trebui sa fie oamenii am ajuns sa infiem o pisicuta.

Initial a fost vorba s-o salvam, s-o crestem un pic si apoi sa-i gasim un loc adecvat dar, "nemernicii" astia mici te fac sa te atasezi de ei ca acele de magnet! 

Habar n-am: cum fac ei chestia asta? Sa fie de vina grija ce le-o purtam, faptul ca investim afectiv in ei, ca ne facem probleme la fiecare scancet sau la fiecare sughit? Stati sa vedeti ce drama e daca nu face caca. Ati intampinat vreodata un rahatel cu un chiot de bucurie? Nu radeti, ca nu stiti cand vi se poate intampla asta (si voua).. Sau poate au stilul de a ne cadea cu tronc, trosc si poc la inima atunci cand stau 10 min cu un deget de-al nostru in gurita si te fac sa nu-ti doresti altceva decat sa le fie bine, sa creasca mari si sa fie sanatosi ? 

Cert este ca ne-a intrat rau de tot pe sub piele Kitty si cred ca va trebui sa faca aproximativ 101 nazbatii prin casa pentru a o mai transfera (disciplinar) la o alta adresa - de dat drumul inapoi in strada nu poate fi vorba (si nici n-a fost). Mai conteaza ca stam la bloc? Sau ca ea e o "salata" de rase? Mai mult decat orice e un suflet drag, unul la care te uiti din 10 in 10 min, chiar si atunci cand doarme, doar ca sa fii sigur ca ii e bine.

   

Asadar iat-o pe Kitty, noul membru al familiei noastre si va las si pe voi sa va delectati cu cateva ipostaze ale ei. 

Lumea nu tocmai pierduta a comunismului

M-am obisnuit sa-mi spun singur povesti inainte de culcare. Pe unii ii adoarme cititul, pe mine documentarele ce se gasesc in cantitati de aprozat pe Internet. Asadar, cam pe la ora 12-1 ma puteti gasi uitandu-ma pe Discovery Alex. Pana acum, din ce-am vazut, stilul britanic e preferatul meu, BBC-ul este la putere, desi au un mic defect: vocea din off e totusi excesiv adormitoare si mi se intampla deseori sa ma ia cu motaiala pe la jumatatea filmului. De pilda, ultima serie de documentare, cuprinzand doar 3 episoade eu am vazut in 5 seri, in 2 situatii somnul invingand interesul. 

Dar sa revin la subiectul central, ultimul documentar vazut: BBC - The Lost World of Communism. O serie in 3 parti, asa cum spuneam, despre cum era viata in comunism, cum traiau oamenii ordinari ("ordinary people" in film :)  ). Primul episod DDR, al doilea Cehoslovacia si, in fine, inevitabil, Romania la coada, ca intotdeauna.

 

Chiar daca destul de simplist si de superficial intocmit, fiindca nu poti trata generalul luand doar cateva cazuri minore ale particularului, documentarul mi-a adus aminte de marea hiba a societatii de azi: o democratie din mama si tata comunisti infratita in sange ca o ultima calamitate, cu stilul romanesc, pur, original, inconfundabil. 

Cum arata viata de dupa Cortina de Fier vazuta la BBC? Pai in Germania Democrata avem un comunism oarecum constructiv, in care trauma majora e prezentata ca Zidul Berlinului, separarea unei natiuni. Mai e amintit si aparatul de control, cu milioanele de informatori dar asta e nimic comparativ cu stalinismul cu care noi identificam anii rosii. Fata de cenusiul existent atunci in Romania se poate spune ca in DDR chiar era culoare, se intrezareste parca un anumit farmec in rememorarile subiectilor din film. Aveau si ei lipsuri, aveau si ei spalare ideologica de creiere, aveau Stasi si, mai mult, aveau armata sovietica stationata pe teritoriul tarii lor (ceea ce la noi n-a mai fost cazul destul de rapid) si cu toate astea chiar daca si-au primit tara mototolita in ruine dupa al doilea razboi mondial, Germania de Est parea ca un mic Occident fata de dezastrul de la noi. Care sa fie explicatia? Am spus inca de la inceput - "un comunism oarecum constructiv": oamenii aceia chiar munceau, chiar pareau uniti si egali in munca (interesant este ca daca si-ar fi dorit ar fi putut face la fel de bine simulacrul la care s-au dedat ai nostri). Acolo unde e munca reala trebuie sa fie si productie, iar unde e egalitate si participare de bun simt a tuturor trebuie sa existe si un oarecare progres real. Nu este nicaieri idealizata situatia lor de atunci dar, in mod cert, est-germanii si-au dus crucea comunismului mult mai bine decat noi. 

Urmeaza episodul cehoslovacilor. Am pornit cu sanse egale cu ei pe drumul comunismului. Ce repede s-a rupt echilibrul! Ei au avut insa puterea de a promova oameni precum Dubcek pe cand noi ne inchinam unor lacatusi-sudori cocotati in posturi esentiale pentru o tara. Iar cand iti alegi bine conducatorii, cand stii ceea ce vrei si exista vointa comuna, apar si rezultatele. Anii ce au precedat Primavara de la Praga au fost poate cel mai frumos refren al comunismului, cel putin asa arata in povestile celor ce au trait acele vremuri. Iar cand in 1968 tancurile sovietice au napadit strazile Pragai locuitorii au fost aproape de a lupta cu mainile goale. Aceea a fost Revolutie adevarata, contra teroarei, contra teroristilor adevarati, a dusmanului vazut si nu un teatru cum s-a practicat la noi peste cativa zeci de ani...Revolta si impotrivirea au ramas constante peste decenii pana la eliberarea din '89 cu tot bocancul sovietic ce strivea orice incercare de miscare a tarii. Cazul Cehoslovaciei este cel al unei tari ocupate (nu transformate) in comunism...

Iar la final vine cazul Romaniei, prezentat ca un "comunism in familie", anii regimului Ceausescu. Este pacat ca au restrans zona de cercetare doar pe ultimii 24 de ani, fiindca probabil anii '50 ar fi fost un exemplu mult mai bun de stalinizare. Atunci cand ungurii se revoltau, atunci cand altii isi recladeau tara, la noi tradarea romanilor de catre romani era modul de viata. Nici familia Ceausescu n-ar fi putut conduce aceasta tara ca un regim daca n-ar fi fost ajutati de cei ce apucasera un ciolan si carora le convenea evident situatia. Asta ar trebui scris in istoria sincera a romanilor: cei care ne-au tradat, cei care ne-au invins au fost tot romanii, nu rusii. Rusii au plecat linistiti de la noi fiindca au vazut ca ne descurcam aproape la fel de bine ca si ei la practicarea stalinismului contra romanilor. 

Episodul dedicat Romaniei pare uneori ca vorbeste despre o tara a lumii a treia. Ceausestii nu sunt cu nimic mai prejos decat presedintii africani cu care se imprietenisera. Ca sa iti reuseasca dictatura in aceiasi masura iti trebuie insa si o tara pe masura, iar romanii s-au dovedit vrednici de asa un regim. Se vorbeste despre excese, despre excentricitatile cuplului conducator, despre linsarea din zilele revolutiei si despre cum incercau putini romani sa se opuna. Cazurile aduse in discutie sunt cele ale Phoenix-ului, victorios prin plecarea/ dezertarea din tara si a grupului Divertis curajos in umorul sau dar inutil in planul concret. In general insa, romanii se prezinta mai mult ca victime: ale sortii, ale Ceausestilor, ale comunismului.. Asta este istoria?

Asta nu este istoria! Este ceea ce traim si azi. Oamenii aceia nu au fost stersi cu buretele acum 20 de ani. Ei traiesc si azi printre noi, obiceiurile li s-au adaptat doar timpurilor moderne dar, daca cei care au dus comunismul cu mult mai multa demnitate decat am facut-o noi spun ca e nevoie de vreo 2 generatii pentru a se spala din mentalul colectiv epoca rosie, atunci noi de cate trepte genealogice vom avea nevoie?! 

E bine ca invatam istoria, o istorie care vrea sa ne faca mandri de faptul ca suntem romani. Sa ne mandrim cu Mihai Viteazu, cu Stefan cel Mare, cu cateva victorii episodice (si oarecum intamplatoare impotriva turcilor). Cu asta li se impuie capul elevilor romani. Pe vremea mea toata epoca aceasta a comunismului se parcurgea la istorie intr-o singura lectie. Nu stiu daca acum s-a schimbat in mod real ceva. Trebuie sa ne invatam si istoria RUSInoasa, trebuie sa ne asumam neajunsurile neamului, sa le recunoastem si probabil decat o mandrie mincinoasa cu un trecut cosmetizat din rasputeri mai bine vointa de a ne ridica, de a schimba ceva din ceea ce ne inconjoara.

Tradarea romanilor de catre romani, acesta e diagnosticul ultimelor decenii. Credeti ca s-a terminat? Ia ganditi-va un pic la "clasa politica" din ziua de azi. Comisioanele din economie de acum, sunt ciolanul si functia din comunism. Alegerile de acum si rocadele din 4 in 4 ani intre aceiasi politicieni, sunt exact ca situatia celor care ajungeau in structurile de conducere in trecut. Iar pentru criza economica ce vine acum si cum este gestionata cu greu as putea gasi echivalent in comunism decat poate ultimii ani ai deceniului 8. 

Saracia, neincrederea in cel de langa tine, traiul iepuresc, egoismului si individualismul sunt trasaturi istorice cultivate ca reactie adversa tocmai de comunism. Noi nu avem probleme cu invataturile marxiste, cu ideologiile ce au fost incercate pe noi, acelea le uitam rapid ci avem aceiasi problema fanariota dintotdeauna: romanul face apel la romanism si Romanie doar atunci cand se simte slab, cand se simte atacat si cand nu are nimic de subtilizat in interes personal. Altfel este cel mai rapace pradator al acestei tari iar constiinta sa nu va fi niciodata patata atata vreme cat ne vom minti in continuare atribuindu-ne false calitati neamului acesta perfid. 

Vizionati documentarul din cotidian, observati fiecare zi, faceti corelatiile directe cu trecutul imediat si gasiti de veti putea alta explicatie. 

  

Primul episod al serialului, cel despre DDR, poate fi urmarit AICI. Din pacate doar peacesta l-am gasit integral ca vizualizare streaming pe Internet. Esentiale in sustinerea ideilor mele sunt insa episoadele 2 si 3 si contrastul dintre Romania si Cehoslovacia. 

Toleranta - ultima frontiera

       Sambata s-a redeschis subiectul ce in fiecare an incita peste masura mintile intunecate (era sa zic "luminate") ale Romaniei. A fost parada gay la Bucuresti, moment numai bun sa ne sondam din nou gradul de emancipare, asa cum facem in fiecare an, sa vedem cat am mai progresat sau regresat. Ca in fiecare an rezultatul este acelasi: stagnare. Romanii nu sunt facuti sa isi schimbe parerile. Mai usor deviezi un fluviu (de pilda Dunarea, printr-un canal folosit numai bun si pentru reeducare) decat sa schimbi o parere din capatzanile romanilor. Iar cand aceasta se leaga de homosexualitate toate convingerile umane intra in alerta.

       Unii sunt dezgustati de subiect si de obiceiul in sine (printre acestia ma numar si eu), altii, foarte buni crestini alearga intr-un suflet

cu crucea la inaintare sa-i salveze pe pacatosi, altii mai ca ar intra si ei in hora paradei, daca nu le-ar fi atat de teama de oprobiul unanim. E doar un alt subiect din acelea periculoase in care nu exista opinia gri ci doar alba ori neagra, pro sau contra.  

       Mereu se agita spiritele cateva zile si apoi totul e dat uitarii pana la anul viitor, cu aceeasi ocazie. E momentul cel mai bun pentru a ne testa iarasi coeficientul de elasticitate al tolerantei sociale si sa ne evaluam cat mai corect decalajul parca tot mai mare fata de lumea civilizata. 

       Prima care iese la inaintare intotdeauna este Biserica Ortodoxa. Condamnari, Sodoma, lamentari biblice, toate fac parte din repertoriul institutiei ce se ocupa cu "iubirea aproapelui"(nu s-a specificat daca e vorba despre "iubirea impartasita a aproapelui" sau "iubirea cu forta a aceluiasi sus-numit aproape"). Aici ai nostri macar au o scuza, fiindca nici catolicii n-au ajuns la stadiul la care sa accepte fenomenul, insa parca nu sunt atat de apocaliptici in exprimari. 

Si da-i cu citate, fiindca ele sunt cel mai bun mod de a sustine o idee capoasa, atunci cand n-ai alte argumente:

"Si Dumnezeu a facut femeia"... Doar ca unii barbati n-au observat asta si la o adica, cat de narcisist trebuie sa fii ca sa te indragostesti de ceva facut din propria ta coasta? ....

"Mergeti si va inmultiti"... Si uite asa, tot inmultind, unii au ajuns matematicieni, ingineri si bancheri economisti. 

Oare chiar avem nevoie de motive biblice sa ne placa femeia? Cei care ne nastem normali, si fara alte inclinari (sau orientari de-a dreptul) putem aprecia si singuri ca Dumnezeu a facut o treaba destul de buna cu femeia, a iesit un lucru chiar dragut! 

       Efectul acesta bisericos este insa cel scontat fiindca pe oricare baba ai intreba-o pe strada despre homosexuali va executa rapid 3 cruci scurte si va scuipa in san, de parca atunci i-ai fi pus in pericol mantuirea. O asemenea forta motrica-spirituala nu se poate lasa fara coalizare si totdeauna o manifestare gay e precedata de cel putin una anti-gay, in cel mai bun spirit crestin al "yin si yang"-ului. Urmeaza manifestarea in sine unde daca se asigura ca anul acesta un corp de 1000 de politisti ca si protectie e garantat ca nu se va lasa cu violente. Se batzaie alaiul pestritz prin fata cetatenilor iar apoi incep judecatile de valoare. Mereu aceleasi.. 

       Uite asa m-am trezit azi pe mail-ul personal cu buletinul informativ-revista al unui senator cu nume urban dar cu conceptii cam de rural. Mereu ofuscat de cate ceva domnul ales de catre norod/narod a gasit de cuviinta sa isi exprime sentimentele inaltatoare (la cer) in cel mai puritanist stil cu putinta. Am citit, sa vad pana unde si cat de spre absurd va merge cu retorica sa, si cum fiecare fraza a escalada o noua treapta a jalnicei argumentatii n-a fost mult pana sa citesc chiar totul. Drept recompensa pentru cele 3 minute pierdute din viata m-am gandit ca ar fi cel mai potrivit sa-i mai dau un bonus de 2, ca raspuns, fiindca la o anumita fraza atinsese culmea ridicolului. Ia fiti atenti aici:

"Mi se pare revoltator ca, acesti domni ambasadori sa ne arunce in fata faptul ca nu am fi un popor tolerant. Daca maine o sa apara pe strada un individ care o sa traga dupa el un cal, si o sa ceara pe langa libertatea de a practica zoofilia, sa il lasam sa isi duca calul la altar si sa se insoare cu acesta, ce sa facem ? sa ne rusinam ca vor veni ambasadori din tari straine care sa ne spuna ca nu suntem toleranti ?"

Nu m-a lasat inima sa nu-i raspund, fiindca, dupa cum cred ca si voi puteti foarte simplu observa, inainte de a ne alarma la aceasta presupusa ipoteza a casatoriei zoofile ar trebui aprioric sa aflam ce parere are calul, daca el vrea sa se insoare/marite. De fapt la aceasta s-ar reduce toata ipoteza de lucru si daca amandoi sunt de acord probabil ca de-abia atunci subiectul va deveni problematic si in mod cert ii vom privi cu alti ochi, mult mai suspiciosi pe calareti. 

     Isterie pura aceasta cu discutiile pro si versus gay (grija la versus, apropo!). Daca in comunism homosexualitatea era scoasa in afara legii si se lasa cu inchisoare, acum o scoatem in parapeti in afara moralei. Acum se cere legalizarea casatoriilor intre persoanele de acelasi sex. Aoleu! Chemati pompierii! S-a inflamat natiunea! De fapt, toate aceste discursuri se vor strajerii celei mai de pret valori a noastre: familia. Cea mai simpatica infierare a acordarii acestui drept mi s-a parut fara echivoc cea a unei venerabile doamne avocat (Paula Iacob) care nu spunea absolut nimic despre ce ar face si cum s-ar intelege un cuplu homosexual ci survola razant toata discutia si  sarea pur si simplu la subiectul adoptiilor de copii ale acestor familii. Adica nu e faptul in sine periculos, cel care prezent si actual, ci ce s-ar putea face mai apoi cu el! Suna cunoscut principiul de rationare?  Ion Creanga - Prostia omeneasca, va spune ceva?

      Dar chiar si asa, oare chiar homosexualitatea sa fie cea dintai amenintare la adresa familiei romanesti sau fenomenul inca atat de larg raspandit al violentei conjugale? Oare cand vor fi lapidati moral acei soti ce-si snopesc consoartele? Sau asta face parte cumva din normalitate?!

      Cine ia apararea miscarii? Avem un presedinte care in ultima campanie electorala prezidentiala enunta oarecum impaciuitor ca un procent de 20% dintre romani ar fi homosexuali. Anii au trecut, vorba s-a uitat... Oare de ce nu l-a mai intrebat nimeni acum ce mai crede vis-a-vis de asta? A da! E rost de voturi pierdute... si inca multe! Singurii care vorbesc deschis favorabil si fara teama despre fenomen, despre ce inseamna drepturile omului sunt strainii! Prin simplele lor obiectii ne dam seama cat de mare e diferenta dintre noi si Occident. 

      E cert ca nu suntem inca in stare sa interactionam cu homosexualii, ca ne dezgusta conceptiile lor sexuale, insa ce drept avem sa intram in viata lor privata? Fiecare ar trebui sa fie liber sa-si duca crucea asa cum crede el de cuviinta. Atata vreme cat ei nu intra in vietile noastre private, nu ne arata cu degetul pe strada, nu ne interzic absolut nimic, de ce ar fi permis ca noi sa le interzicem lor ceva? Sincer, tu cel care citesti aceste randuri, te deranjeaza cu ceva ca intr-un colt al tarii, intr-un cert restrans si privat (cum e modul lor de trai de altfel - obscur) ar avea loc acum o casatorie intre doua persoane de acelasi sex? Poate ca sunt fericite, acesta e felul lor de a fi, au probabil aceiasi bucurie pe care o avem si noi la casatorie, vor evolua probabil mult feriti ochilor nostri si, in definitiv, e un pacat si o stigmatizare ce si-o asuma. E vreo diferenta intre a fi casatoriti si a trai in concubinaj? Ne simtim oare mai buni crestini interzicandu-le acest drept cetatenesc al casniciei? Oricum nu vor intra in Biserica, nu vor fi intrutotul ca noi, cei multi si foarte normali. Cu ce drept ii persecutam atunci?  

Probabil ca aici e vorba despre "dreptul de a fi mai multi". Occidentul si-a trait Inchizita, si-a trait Evul Mediu, si-a infruntat demonii, i-a experimentat si, in cele din urma, aproape ca s-a vindecat. Asa imi explic eu toleranta existenta la un nivel macar acceptabil in Vest. O fi un semn al decadentei, al pervertirii societatii sau.... ? Nu cumva suntem noi cei care ne aflam acum tocmai in acel Ev Mediu? Astept cu interes Inchizitia de la anul!

PS: Domnii de la Academia Catavencu (sau probabil o televiziune din Cluj) realizasera prin luna februarie un savuros reportaj de la o manifestare gay din orasul de pe Somes. Trebuie neaparat s-o vedeti si, faceti un efort si ajungeti macar pana la minutul 1:30 al filmarii.

La festivalul lesbienelor au strălucit homosexualii!