Era candva cel ce-i ziceau Ulise,
Spre tinta sa isi indrepta chiar apa,
Avea cu el mereu doar harti si vise,
Credea mereu ca va gasi Itaca.
Avea putere ce-o credea nativa,
Avea un gand de glorie si fala,
Avea un dor nebun de ofensiva,
Avea mereu o noua amageala...
Tot drept trecand de orice val din cale,
Din rani si zbateri aduna venin,
Si pielea sa se naparli in zale,
Iar gandul i se prefacu in spin.
Vazand cum il lipseste de pamant
Concretul, forta gravitationala,
Nu se mai vede azi defel zburand,
Caci are-aceasta pamanteana boala.
Cand nu mai e nimic de inceput,
Si-n dictionar nici nu-i mai sunt cuvinte,
Un singur lucru are de facut,
Speranta si credinta inainte.
