marți, 27 octombrie 2009

Un an fara fotbal

S-a facut deja un an de cand n-am mai jucat fotbal. Uneori mi se pare mult, alteori putin. Ma gandesc ca doar ieri luam echipamentul de pe balcon si o tuleam la fotbal dar in acelasi timp acum imi dau seama ca nemaivazandu-le de un an nici nu mai stiu cum arata: care erau ultimele mele manusi de portar? Negre sau rosii? Habar nu mai am!

Tin minte ca acum un an si ceva jucam cu baietii de la Sobis si ne mergea totul de minune. Tocmai promovaseram in prima divizie a amatorilor si culmea! eram pe primul loc. Luasem doar vreo 6 goluri in 5 meciuri, baietii din echipa erau excelenti, ne coordonam si cu ochii inchisi. Da, e o placere sa joci fotbal, mai ales cand castigi. Iar daca anul trecut era asa, atunci acum 2 ani era fotbal intensiv. Joi seara si vineri seara jucam cu 2 gasti de prieteni iar sambata si duminica alte doua meciuri in campionat: unul in divizia B si unul in A. Era ceva ca am ajuns la final sa apar in ambele finale si sa ma simt oarecum portar. Incepusem sa iau in greutate, incepusem sa capat un pic burtica dar nu era nimic alarmant, eram cat de cat sportiv.

Si apoi a venit accidentul, in cea mai prosteasca situatie ce mi-a fost data. Parchet ud, un pas acolo, jumatate de secunda de deruta si ...asta a fost tot. Genunchiul a cedat. Tin minte si acum amorteala din picior, din primele clipe de dupa, apoi ca m-am ridicat si facand cativa pasi deja ma gandeam la meciul de a doua zi. Nu am crezut nicio clipa ca e ceva grav. Apoi, dupa o noapte destul de urata in care genunchiul s-a umflat si a inceput sa doara m-am dus la doctor si oarecum m-am linistit: intindere de ligamente. "Te recuperezi in 2 saptamani", mi-a spus doctorul. "Off, gandeam..2 saptamani inseamna 2 meciuri ratate in campionat!". Mi se parea mult chiar si perioada asta. Am stat cuminte sa treaca. N-a trecut. M-am dus la doctor si asteptam o solutie simpla. Nu credeam nicicum ca e ceva grav. La o adica calcam destul de bine pe picior doar ca ceva parca imi bloca genunchiul. Iar apoi a inceput derapajul: infiltratii la genunchi si durerea si umflatura, RMN-ul incert, apoi am ajuns si la cutit, la artroscopie si....tin minte cum a sunat verdictul: "Nu-i bine. Ai ligamentele rupte. E decizia ta daca sa te operezi sau nu." Am spus da, gandindu-ma mereu la termenul de vreun an pana la recuperare. Mi se parea chiar si asta simplu. Un an stau cuminte si apoi sunt din nou 100%. A venit operatia, durerea, cele 2 luni de stat in pat, primii pasi, recuperarea si....de-abia acum incep sa simt ceva forta in picior. Probabil insa ca vor mai trece cel putin inca 6 luni pana sa pot juca fotbal. Nu e vorba de fuga, e vorba de contacte. La cat de slabit mi-a fost tot timpul asta genunchiul si la cat de frica imi este sa-l pun jos nu imi imaginez cum as putea sari din nou si sa aterizez cum mi se mai intampla chiar pe genunchi. Pur si simplu, e o problema mentala, un fel de blocaj, un fel de instinct de conservare: mi se pare ca daca as sari astfel mi s-ar rupe genunchiul in bucati, mi s-ar sparge ca si cum ar fi facut din sticla. Inca mai am suruburile in genunchi si ma gandesc ca asta ma face sa am retineri. Uneori ma simt puternic alteori insa parca ma doare. Uneori cobor scarile sau o panta cu mare grija, cu frica, simt ca nu ma pot baza complet pe picior. Alteori insa parca as vrea sa alerg (fara genunchiera mea), parca am si uitat. De fapt da, am uitat chiar si de fotbal. N-am mai suportat sa ma mai duc sa-i vad pe baietii din echipa. Totdeauna mi-a placut sa ma implic, nu doar sa asist.

A trecut atata timp fara sport, am luat greutate dar mai mult decat asta ma simt parca vlaguit. Sportul si efortul imi dadeau energie. Acum chiar si cand alerg parca e o frana, ceva care nu ma lasa sa dau totul.. N-am mai dat cu piciorul in minge de un an si uneori mi-e foarte teama ca nu voi mai putea da niciodata. Nu mi-am imaginat cum ar fi "sa nu mai poti". Fusesem totdeauna ferit de accidentari grave si parca chiar ma simteam intangibil. Tin minte conceptia pe care o capatasem si la fotbal, cea care ma facea sa nu mai gresesc mingile simple: "Atunci cand esti cel mai sigur pe tine, atunci gresesti". S-a aplicat si in cazul asta...

Zilele trecute am gasit prin calculator niste secvente cu Alex portarul. Rememorare si nostalgie....Le-am asamblat intr-un mic montaj si il pun aici, pe blog. Sa nu uit niciodata de vremurile bune...






3 comentarii:

Loredana spunea...

devine alex putin nostalgic ? lasa ca si alex care nu joaca fotbal e exact ca vechiul alex :D

Cristina spunea...

te iubesc! >:D<

Cristina spunea...

Da, mă, chiar şi-aşa! :p

Trimiteți un comentariu