joi, 17 iunie 2010

Povestea unui teren de fotbal




Ne-am mutat aici in 1986. Tin minte exact anul si am si atestare: urmele de pe cotul meu - de la ciocnirea cu bordura de langa casa de pe colt.

Plecasem dintr-o zona situata langa o scoala generala si ne mutaseram tot langa o scoala. Curte mare, terenuri, zona de joaca, intr-o perioada in care chiar nu prea aveai ce sa faci in casa. Si ce mai curte a scolii era! Doua terenuri de tenis (cu fileu imaginar, desigur), un teren de handbal cu un asfalt foarte zgrunturos, un teren de baschet pe care-l foloseam pentru mini fotbal 1 la 1, fiindca n-a avut cosuri decat peste inca vreo 12 ani si mai ales marele teren de fotbal! Cam atipic, mai mult lat decat lung, cu linii de margine nu prea bine definite (unii ziceau ca se juca pana la linia scolii - o scoala in forma de piesa tetris, altii ca se juca pana chiar la scoala, ba chiar fara out-uri), cu porti mari de 5 m si bari groase si cu o suprafata de pamant reavan, presarat cu pietris si, in cateva locuri, cu niste placi de ciment - cine stie ce fusese acolo inainte?! Pe partea cealalta erau niste plopi foarte inalti printre care puteai dribla excelent, pe banda, adversarul. N-au rezistat nici ei prea mult. Acum vreo zece ani au fost taiati lasand locul fara umbra, arid. Doar o buturuga a mai ramas din unul. Ne-a luat ceva timp pana ne-am obisnuit cu noua imagine...Trei sferturi din teren se vedea de la mine de acasa, pe langa blocul turn. Apoi s-a construit o casa cu multe etaje chiar pe directia terenului si inca jumatate din acesta a disparut dupa ea. La fel, o alta casa, construita in coltul opus al curtii a avut impact asupra terenului: multi trecatori intrau prin curtea scolii, o luau oblic peste teren si ieseau pe partea cealalta, printr-o gaura in gard. Gardul a fost inlocuit cu o proprietate privata ba, mai mult, a mai aparut si un gardian ce nu te mai lasa sa treci. Nu mai calcau acolo decat fotbalistii...

Dar terenul nu a fost deranjat de astea. Rolul sau era fotbalistic si inca erau multi mingicari prin cartier. Eu am inceput sa joc pe el cam pe la 9-10 ani. Pana atunci portile erau prea mari pentru noi, pustii. Tin minte prima parada pe el, prin clasa a III-a, intr-o ora de educatie fizica, un 11 m batut de pe la vreo 9, scos din plonjon precum Silviu Lung, caci el era la moda atunci. Apoi, prin a IV-a, am jucat o finala a claselor in care eram tare mandru ca puteam degaja de la o poarta la alta. Totusi, nu noi eram clientii principali: in fiecare duminica dimineata, de la ora 9, venea trupa obisnuita, de fosti fotbalisti, actuali "si mai fosti", cei cu care am jucat si eu de prin a IX-a pana prin anul II de facultate. Apoi pe dupa amiaza urmau trupele de pe Valea Sapunului. Noi mai jucam, cand si cand, sambata, atunci cand reuseam sa ne strangem in numar suficient cat sa-l umplem. Deliciu era insa atunci cand ningea. Atunci, pe zapada, era chiar o placere sa sari pana la bara. Nu mai simteai pietrisul, bolovanii de sub pamant ci plonjai ca la televizor. Fiind atat de folosit terenul era tot timpul batatorit. Rareori, vara, pe la inceput, cand copiii plecau in vacanta, incepea sa creasca iarba, pe partea de catre scoala. Venea toamna, reincepeau meciurile si imediat iarba era arata de fotbalistii de ocazie.

Imi aduc aminte de 1998. Era Campionatul Mondial din Franta. Nebunie mare, Romania prezenta, lumea nu plecase inca in vacante, stateau in oras, in jurul televizoarelor, caldura mare ziua... Seara, dupa primul meci era ceva pauza pana la al doilea meci. Acela era momentul in care puneam in practica ceea ce vedeam la televizor. Ne adunam toti, vreo 25-30 si incepeam jocurile: 3 echipe, meciuri de 10 minute si castigatoarea ramanea pe teren. Cata inversunare, ce ambitii, ce talente! Tot cartierul se aduna acolo. Terenul era "Piata Mare" a Hipodromului. Din perioada aia nu am mai avut probleme cu baietii de cartier. Doar jucam fotbal cu ei, nu? Aveau nevoie de mine! Tocmai imi cumparasem prima pereche de manusi de portar, Puma, eram proaspat recrutat la Inter si eram portarul cel mai solicitat. Ce mandrie era pe mine ca, inainte de meciuri, la alegerea echipelor, sa fiu ales primul, ca portar! Uneori, echipele se schimbau intre ele si eu treceam de la una la alta, ramaneam continuu pe teren. Aveam coatele totdeauna julite, cu toate genunchierele si cotierele improvizate pe mine. Ba mai mult, capatasem si o lovitura la spate, de la o ciocnire cu una din barile alea mari. Cand si cand, cam o data la 2 ani, durerea recidiveaza, asa, ca sa-mi aduc aminte de teren.

Au trecut insa anii. Cu timpul noi, astia mari, ne-am domnit. Nu mai vroiam sa jucam pe terenul batatorit ci prin sala Transilvania sau pe terenurile astea noi artificiale. Turneuri la nivel pe oras, campionate, nu mai era de-ajuns vechiul nostru spatiu fotbalistic. Gata cu noroaiele si cu baltile, gata cu portile mari, gata cu alergatul dupa mingile ce ieseau afara. Fotbal "in puf". Si trupele din cartier s-au evaporat. Duminica nu se mai strang decat 10-12 oameni, cat sa joace pe terenul de handbal. Altii, nici atat. Apoi m-am si accidentat si orice iluzie ca voi mai juca pe vechiul teren a disparut. Nu mai aveam cum, dar nu mai avea nici cu cine. Si chiar nu mai juca nimeni. Iarba, cea care fusese mereu exilata de pe teren a reinceput sa apara. Tot mai mult, cu tot mai mult curaj avansa catre mijlocul terenului. Anul asta, pe zona de langa scoala era inalta, pana la genunchi, lucru inimaginabil pe vremea noastra.

In cele din urma, acum o saptamana, au aparut cateva masini si un utilaj. Au plantat niste stalpi departe de vechiul out, au dat jos portile vechi, au inlaturat pietrisul si au pus un fel de carpeta, au lucrat o saptamana si astfel terenul mare si spatios a fost ciopartit, in unul artificial, de minifotbal plus mult spatiu pe lateral nefolosibil. S-a terminat aventura meciurilor la portile mari. De fapt s-au terminat aventurierii.
Terenul nu mai exista si asta este fiindca l-au distrus clientii, copiii si a lor lipsa de preocupare pentru fotbal, pentru miscare. Probabil ca in lipsa acestei transformari artificiale, fara fotbal, iarba ar fi continuat sa intre incet-incet, in dezordine pe teren, ca o reversiune de calvitie, pana l-ar fi acoperit pe tot, l-ar fi transformat intr-o faneata. La fel se intampla si cu alte terenuri prin Sibiu. Copiii se dueleaza acum la FIFA, joaca fotbal din degete. Nu e destul de "cool" sa te chinui sa joci fotbal real, sa luftezi, sa alergi. Toti viseaza superexecutii dar nici nu stiu cum e sa dai un sut cu efect la fotbalul palpabil. Pur si simplu nu e destul de "cool" ceea ce poti si mai ales ceea ce nu poti face tu singur. Terenul de la scoala nu era omologat FIFA, nu avea reclame in jur, nu avea cum sa apara vreodata in vreun joc. Asadar transformarea in cutiuta asta de minifotbal, de fotbal pentru burtosi (cei care isi vor permita sa-l inchirieze) era singura sansa pentru acest spatiu fotbalistic. Incepe o alta era: a mini-miscarii.

Nu pun poze cu terenul, fiindca nu i-am facut niciuna niciodata, nu m-am gandit vreodata ca acest loc dintotdeauna se va schimba. Dar, mai ales, nu pun poze fiindca nu stiu, nu pot ghici cum va arata peste 10 ani.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Salut, Alex!
Citesc cu mult interes articolele tale de pe blog. Sunt fascinata de cele scrise. Intr-adevar terenurile de joaca au disparut sau sunt lasate in paragina. Ar fi bine sa se incurajeze sportul si miscarea. Atunci, nu ar mai fi atatia copii obezi.O persoana "mai destupata" din Germania, a venit cu un proiect pentru a face un parc mare cu diferite terenuri de joaca pentru copii in Romania. A obtinut in Germania si o finantare pentru acest proiect. Ideea lui era acceptata, dar a fost trimis de la Ana la Caiafa pentru tot soiul de hartii fara noima si pana la urma a trebuit sa renunte obosit de atata alergare si a lansat proiectul in Germania. Proiectul acesta avea si o valoare sentimentala. Cetateanul era roman stabilit in Germania si a vrut sa faca ceva pentru copiii din Romania. Da de, traim in "tara lui Papura Voda". De ce sa facem asta? Doar e mai bine sa se construiasca proprietati pentru cei sus pusi. Asta e parerea mea.
Pacat de tara asta frumoasa, ca a ajuns pe mana ignorantilor.

Adina.

Albu spunea...

Problema nu este ca sportul nu este incurajat. Locuri de joaca sunt (si erau) destule in Sibiu. Doar ca sunt prea putini practicantii. Incurajarea nu se face prin reducerea orelor de sport, nu se face nici macar prin construirea unor sali de sport cu suprafete tari, aproape ca betonul (cum este de pilda cea noua de la liceul Goga) ci tine de orientarea fiecaruia, de prea multe altele posibilati. Sunt curios cati dintre actualii liceeni joaca fotbal sau baschet la modul sustinut, regulat, chiar si cu antrenament de incalzire, sunt chiar curios cati vad in sport o "distractie" (caci doar asta e crezul lor). Chiar as vrea sa stiu cati dintre adolescenti mai urca vinerea in trenuri si urca pe munti pana duminica, pe jos, doar pentru a fi in natura..Vad ca mai nou a prins si la noi obiceiul jogging-ului, mai ales prin parc. Ies si eu uneori, atunci cand ma tin puterile la una, doua..trei ture de parc si vad ca din ce in ce mai multi fac miscare. Problema este ca varsta lor este din ce in ce mai mare. Iar copiii doar stau pe banci si se hlizesc la cei ce alearga. E inevitabil sa urmeze o generatie obeza...

Trimiteți un comentariu