Trasura albastra

Ora 3.30 dupa amiaza, a doua zi dupa Craciun, ajung in Sebes. Cautam legatura catre Sibiu.

Dacosul vine doar pe la ora 4.30-4.45 asa ca am timp sa vad daca nu cumva la tren e vreo alta optiune mai buna. Intru in modesta gara de la marginea localitatii si inceputul campului si ma uit pe panoul acela tipic de mersul trenurilor. Surpriza: as avea un personal la 4.10. Ma gandesc ca poate n-o sa am loc in autobuz, ca poate vine prea plin asa ca de Sarbatori, ca stau si astept degeaba inca vreo jumatate de ora si poate tot in zadar asa ca iau decizia de moment: merg cu trenul. E si mai ieftin, ai mai mult spatiu de manevra, mai vezi si un traseu nou, caci cu masina am tot mers intre Sibiu si Sebes...

Zis si facut. Intru sa iau bilet. Deschid cu grija o usa ce de-abia se mai tinea in balamale, intru intr-o sala in care calculatorul casierului CFR contrasta teribil cu tot ce era in jur: de la zugraveala la gratiile de la geamurile ghiseelor. Cer biletul - 8 RON. Nici prea mult, nici prea putin. Totusi, e doar personal. Ma uit la biletul de hartie si imi aduc aminte de cum erau "adevaratele" bilete CFR: carton maroniu, numai bun de perforat. Ma uit mai bine pe bilet, apoi ma uit la ceasul de pe celular, apoi iarasi pe bilet.... Ora venirii trenului: 16.09. Ora sosirii la Sibiu: 18.34?!?!? Cum se poate asa ceva? Stiu ca intre Sibiu si Sebes sunt vreo 56 de km. E personal, or fi ceva statii si halte pe traseu dar chiar sa faci 56 de km in 2 ore si jumatate...!!! Poate e o greseala. Gresesc calculatoarele? Nu cred. Dar hai s-o vad si pe asta. Daca mi-am luat bilet, acum stau si merg cu personalul. Compar cu Dacos-ul: facea cam o ora pana in Sibiu, cu tot cu intratul in oras. Deja sunt si un pic curios de cum se va petrece calatoria asta.

Ies afara si pana vine trenul am timp sa ma uit mai atent la gara. 4 linii, dintre care 2 cu o bordura ce se vrea peron, niste vagoane lasate de izbeliste in departare, asa cum ii sta bine oricarei gari din Romania. Cladirea merita cel putin o bulina rosie de pericol seismic, dupa cum arata. Nici macar gara din Sibiu n-a aratat asa, in cele mai nefericite vremuri ale sale. Minunea asta are o culoare rozalie ce, numai bine, e deja toata innegrita. Deci asa arata "rozul murdar"! La loc de cinste sta o placuta comemorativa, undeva de prin septembrie 1997: "100 de ani de la inaugurarea liniei Sibiu-Vintu de Jos". Probabil pentru autenticitate nu s-a mai schimbat nimic de atunci. Undeva mai departe un ceas electric, nu electronic, e si el in concediu. Cred ca n-a mai gustat electricitate de multisor. Pe langa cladire sunt insirate mai multe scaune de plastic, probabil singura imbunatatire ulterioara adusa garii. Neacoperite cu nimic, reci si mai ales murdare sunt condamnate la singuratate. De-abia intr-un tarziu, o tanara cam tuciurie, cu un copil de vreo 8-9 ani de mana, alege unul dintre ele, da un pic cu mana pe el (ca si cum ar fi fost posibil sa-l curete!) si apoi se asaza nepasatoare. Scoate din buzunar cu infrigurare un pachet de tigari, ii rupe celofanul de protectie si-l arunca pe jos. Apoi scoate o tigare si dupa ce foloseste vreo 3 chibrite reuseste s-o aprinda. Copilul e si el imbracat cat de cat decent. La prima vedere. Cand ma uit mai atent vad pe unul dintre cracii pantalonilor o pata mare de mizerie gri-albicioasa. Ceilalti calatori sunt oarecum mai in ton cu momentul, imbracati ca de sarbatoare. Un nene cu pieptar si caciula taraneasca, de lana sta cuminte si intrerupe din cand in cand o doamna ce sporovaieste continuu langa el. Mai incolo o familie cu 3 copii de vreo 6,5 si respectiv 3 ani. Femeia isi pierde rabdarea la un moment dat si se rasteste catre una dintre fetite: "Gata, nu esti cuminte deloc! Sa stii ca te las aici!". Clasica sperietura... Fetita, evident, nu o crede si nu pare deloc inspaimantata. Are toate motivele sa n-o creada de vreme ce sotul femeii zambeste complice catre ea. Mai sunt 3 tinere de vreo 17 ani. Nimic deosebit la ele, doar faptul ca 2 seamana izbitor una cu alta. Gemene sau surori?.. Lume putina, gara mica si, de fapt, cine sa calatoreasca intr-o astfel de zi? Oamenii mai stau si pe-acasa!

Se apropie ora venirii trenului. Ma uit departe in directia din care ar trebui sa vina. Ma gandesc totusi ca pamantul e prea curbat fiindca desi nu e niciun obstacol in cale campul meu vizual nu depaseste vreo 3-400 de m. Ma gandesc un pic cu dezgust la cum va arata trenul. O locomotiva clasica romaneasca de productie 1975-1980, cu vreo 4-5 vagoane albastre, descojite de vopsea si mirosind fetid. Unde esti tu Bacovia s-o vezi si pe asta!? Un grup de copii trece discutand aprins peste sinele de care ferata si-o apuca spre camp. Aproape fiecare are in mana cate-o punga de snack-chipsuri. Orice generatie cu otravurile ei, nu? Exact in acelasi moment din directia din care ar trebui sa vina garnitura se aude alarma unei treceri la nivel cu calea ferata. E clar, trenul se apropie. Si e cam in timp. De fapt ar fi fost culmea sa intarzie de la Vintu, punctul de plecare, pana la Sebes, sunt doar vreo 20 de km! Nu trece mult si se aude jingle-ul garii. Esti in judetul Alba. Ce putea fi? Desigur, imnul lui Iancu. Ca de obicei nu se aude clar ce spune crainicul garii - nici nu prea conteaza, ca doar stim! - dar deslusim totusi ca trenul vine la linia 3. Perfect! Bagajele sunt saltate in mana si toata lumea trece pe un fel de bordura peste primele 2 linii si se ingramadeste undeva cam pe la mijloc, pe o distanta de vreo 10-15 m. Peronul pare cam firav, mai mic decat un trotuar asa ca eu stau 2 pasi mai departe de el si ma gandesc cum il va zgudui locomotiva la trecerea sa. Privesc in departe, cand deodata ce sa vezi?..In locul unde ma asteptam sa apara duduind locomotiva traditionala se arata o garnitura moderna, de tipul celor "sageata albastra". Vine cu viteza si cu destul de multa mutenie. Prea mare viteza! Ajunge in dreptul nostru si reflexul imi spune ca ar fi trebuit sa mearga de cel putin 4-5 ori mai incet si ca acum ar trebui sa se auda scartaitul ascutit al franelor. Ma uit in partea celalalta si incerc sa-mi dau seama cam cat de departe de noi, de grupul calatorilor, se va opri. Cand deodata ce sa vezi: trenul incetineste brusc si ca la autobuz se opreste deodata fix in fata noastra. Ce frana atipica pentru CFR! Impegatul de miscare din gara Sebes sta cu semnalizatorul acela de plecare in mana. Nu pare deloc surprins. Deci asa! Uite ca s-a mai modernizat si Romania! Urc in tren - totusi diferenta de nivel dintre peron si vagon e destul de mare - oare cum s-or urca oamenii in varsta? Trenul are doar 2 vagoane, practic e o locomotiva (cabina + spatiu pentru pasageri) si inca una similara dar pusa invers. Ma urc in a doua, imi aleg un loc la fereastra - oricum sunt destule - si incerc sa ma gandesc cu ce seamana mai mult interiorul: cu un metrou sau cu un tramvai? N-am timp sa ma gandesc prea mult fiindca trenul porneste, tot asa surprinzator. Lin si mult mai accelerat decat la vechiile garnituri. Pai da, suntem aproape in 2010! Era si cazul! Dar daca are asa o acceleratie cum poate face 2 ore si jumatate pana la Sibiu?! Simplu. Primii 10 km ii parcurge parca in reluare. Parca ar merge din inertie si locomotiva ar fi scoasa din viteza, cam asa se deplaseaza. Drumul national dintre Sibiu si Sebes apare cand si cand aproape de linia ferata. Ma uit cum trec masinile, cu ce viteza! Macar mergem si noi, tot intr-acolo. Candva, intr-un tarziu, vom ajunge si noi. M-as uita pe geam daca as avea la ce: dealuri si campuri inexpresive. Intre timp trece si nasul, cam tanar si cam chel. Pot baga biletul in buzunar. Pe randul celalalt de scaune o doamna vorbeste entuziasmata la mobil: "Vin cu sageata albastra! Ce confortabil e!"... Ma gandesc ce fel de sageata "zboara" cu 20-25 km la ora. Altcineva mai departe deapana amintirile de cand a fost el in Germania. Evident a fost si cu trenul acolo! Si si mai evident nici nu si-a dat seama cand a ajuns. Romanii astia niciodata nu sunt multumiti, zau asa! Imi scot celularul si incerc sa ma conectez pe net. Macar sa citesc ceva interesant. Intre timp parca incepe sa se insereze deja. Trecem pe la "vestita" halta Racatau si apoi am impresia ca luam avant. 40-50 km/h? Uite, chiar incepe sa zboare stalpii pe langa noi! Nu tine mult, ca ajungem la Miercurea Sibiului. Si stop. Si stam...Si stam...Si iarasi stam... 30 de min? Daca aveau muzee in localitate le puteam vizita linistiti! In cele din urma se indura un tren din sensul opus sa treaca. Ne reluam "graba". Intre timp s-a facut de-a binelea noapte afara deci privitul pe geam nu mai reprezinta o optiune. Incep comunele din judetul Sibiu. Intr-una dintre ele urca 2 liceene zglobii si se asaza chiar in spatele meu. Trece nasul si pe la ele si il vad cum ii sclipesc ochii si cum un zambet larg ii apare pe chip. Unii vor sa calatoreasca cu nasul dar uite ca si nasul are dorintele sale, are si el anumite preferinte, cu cine sa calatoreasca... Face un spirit de gluma cu ele, ii reuseste doar partial, se mai uita o data peste umar catre ele si apoi isi cauta de lucru. Plin de importanta ia cheile si deschide cabina locomotivei nefunctionale de la vagonul nostru. Probabil spera ca fetele sa fie curioase sa vada cum arata o locomotiva? Ghinionul lui; domnisoarele incepusera deja telefoniada. Aveau intalnire la brad (bradul din centrul Sibiului), in seara aia! "Auzi tu, ii spune una unei prietene, daca nu vii sa stii ca nici nu mai ai ce vorbi cu mine!". Da, vesnicul ultimatum. Un fel de "imi esti atat de indispensabila incat daca nu imi faci pe plac, ma lipsesc de tine". Apoi fetele isi spun una alteia cateva mici barfe si urmeaza o replica antologica vis-a-vis de o terta neaflata in tren ci doar in discutie: "Deh, ce sa vrei de la ea? Fite de Porumbacu!". Asadar iata cum pe langa Dorobanti, Mamaia si alte locuri cu capital de fitzosenie se asaza la loc de cinste Porumbacu! In fine discutia degenereaza intr-un joc de genul "Flori, fete filme si baieti" asa ca e aproape imposibil sa-mi mai capteze interesul. Din cand in cand mai tresar la chitaielile ce se aud din spatele meu. Observ ca mai toti calatorii s-au schimbat. Cei mai multi mersesera de la Sebes catre comunele apropiate. Acum cei care populau vagoanele, mai multi ca la inceput, erau toti tintiti catre Sibiu. Nici nu mai stiu exact pe unde suntem. Imi dau seama doar ca trecem printr-un tunel si apoi in sfarsit ajungem la Saliste. Iarasi oprire. 10 min... 15? Nici nu mai stiu si, de fapt, nici nu mai conteaza. Imi e tot mai clar ca ceea ce scria pe bilet era adevarat. Trenul asta chiar are de gand sa faca 2 ore si jumatate pentru o distanta asa mica! Numai sa nu mai si intarzie pe deasupra! Ne urnim iarasi, trecem pe sub pasajul rutier de la Sacel. Vad masinile folosindu-si rotile si la altceva, nu doar la deplasare: - la viteza! De-aici nu mai e mult. Ma intorc la celularul meu si derulez de zor cateva bloguri. Macar sa am material de citit.

Ajungem in Orlat. Deja trenul e aproape plin. Urca 2 tineri si..cum bancheta fata in fata cu a mea e libera se asaza acolo. Ma uit la ei prin reflexia geamului matuit pe-o parte de intunericul de-afara: freze smecheresti, ici-colo un lantisor, fete nu tocmai inteligente. Incadrez tipologia umana la: 18-19 ani, elevi la vreun Industrial sau Independenta...Gusturi...Ei bine asteptarile in aceasta privinta se confirma rapid. Bietul meu Nokia 6300 este rapid eclipsat de un Nokia mare si voluminos, cu un slide impunator, atunci cand acesta este solicitat. Melodia de apel? Ati ghicit probabil: manea. Nu iau in seama la inceput ce vorbesc - tocmai dadusem peste un blog hazliu. Aveam motiv sa zambesc si fara sa imi dea ei prilejul. Zambetul isi va muta insa generatorul in imediata mea apropiere. Ce faceau baietii? Sunau fete. De vreme ce trenul ajungea la 18.30 in gara, noaptea era inca tanara asa ca trebuiau sa o umple cu ceva. Suna primul - cel care cica avea "iubita". Evident ca n-o suna pe ea. "Ce mai faci? ... Aaa, cum cine-i....Pai nu ma stii .... (intr-un tarziu il identifica interlocutoarea).... Si, ce mai faci? (asta da subiect de sunat pe cineva!)....Aaaa, esti plecata? ... Asa departe? Cand te intorci? ....Dupa Revelion? Aaa, fain...."(inca un pic de bla-bla si inchide telefonul). Isi incearca al doilea norocul. Ca un facut, discutia seamana picatura cu cea a primului. Se dovedeste ca tipa e tot plecata. Mai incearca inca o data primul. Cu o tipa, "da, o stii (ii spune celuilalt), fata faina!". Cum-necum reuseste sa o scape si pe asta. Hotarat lucru: cuceritorii nu aveau noroc in seara asta. Deodata se aud iarasi chitaieli din spatele meu. Primul tip, cel cu celularul cu manele, ridica gatul telescopic peste mine si peste bancheta, incercand sa vada si sa adulmece prada. Urmeaza un schimb de replici plin de intelepciune cu celalalt despre domnisoarele de acolo (mai ales ca uneia nu-i putuse sa-i vada fata - statea cu spatele la el), neuro-hormonii celor doi erau evident incordati la maximum, apoi tipul devine un pic romantic si filosof, isi aduce aminte de un citat dintr-o manea de-a lui Adrian Minune (da, e in tema, exprimarea corecta - eu il stiam tot de Adrian Copilul Minune!) si in fine scotoceste prin celular dupa ea, sa o auda si domnisoara de peste 2 scaune. Stia ca o are pe undeva, avusese la o adica 200 de melodii in celular si acum ii mai ramasesera doar 70. Sa moara pick-up-urile de ciuda ce-au ajuns sa faca celularele! Din fericire pentru mine toata stradania lui e zadarnica: n-o mai avea, deci nu a avut ce sa gaseasca. Se mai zbat ei un pic ca pestii pe uscat nereusind sa gaseasca o cale de a intra in contact cu domnisoarele si, cand intram in Sibiu, par a uita si a se resemna cu gandul ca n-au reusit sa "vaneze" nimic pentru seara ce tocmai incepe.

Intram in Sibiu. Parca acum ne miscam mai repede. Acum l-a prins si pe trenul asta graba! Dupa ce trecem de zonele mai luminoase si mai curatele de prin Strand si de pe la Mc Donalds incepe sa arate si zona asta anexa caii ferate din Sibiu la fel de deplorabil ca ce mai vazusem prin alte parti. Nu orasul e de vina ci calea ferata. Indiferent ce sageti albastre sau rosii pui pe ea, tot un focar de infectie, tot o groapa de gunoi ramane. Trecem de halta din Gara Mica si apoi lungul drum scurt se incheie en-fanfare cu o ultima zguduiala de macazuri in gara Sibiu. Sarim toti din tren si ne imprastiem care-incotro, ca iepurii. Macar noi, calatorii, sa ne grabim; pe jos!

Cat despre CFR nu stiu daca e sau nu sageata atat de albastra pe cat se spune. Gandindu-ma insa la cati calatoresc mai nou doar cu autobuzul imi dau seama ca ceva sigur e albastra pentru caile ferate romane: situatia! Trenule, masina mica/ Nu mai esti bun de nimica!

Club A de Sibiu?

De pe vremea buna si plina de evenimente a Art Cafe-ului n-au mai fost in Sibiu concerte adevarate de folk. Stiti, concertele alea la care merg doar o mana de oameni, indeajuns cat sa umple vreo 2 camarute, in care un om si o chitara canta ca de la om la om, ca la o serata muzicala, nicidecum ca la un concert prea plin de sine si rigori.

Se pornea de cum cadea noaptea si tinea totul pana tarziu dupa miezul noptii, fara priviri catre ceas, fara distantare intre cei de pe scena si public, fara nazuri de vedeta, dar totdeauna cu muzica buna, cu toti spectatorii cantand din tot sufletul pana la ultimul vers, prin fumul gros de tigara ce se lasa si cu multe priviri curioase pe la geamuri din partea celor ce treceau tocmai atunci intamplator pe strada.

Imediat dupa Craciun m-a invitat insa Florin (Thomits) la concertul inaugural al unui club deschis in Sibiu, un club de care el se va ocupa de-acum inainte: Magda Puskas (poate cea mai buna voce din folk-ul romanesc) si Vali Moldovan. Un concert aproape ireal de adevarat, intins confortabil pe vreo 3 ore de cantare! Cat despre Clubul Guillotine, situat exact deasupra Butoiului de Aur, cu intrare de pe scarile ce duc catre Piata Huet, acesta chiar pare a fi locul excelent pentru astfel de evenimente. Chiar daca nu e conform traditiei burgului plasat in vreo pivnita, atmosfera e cat se poate de potrivita pentru a putea gusta o ceasca de cafea dar mai ales un concert bun. Stiindu-l pe Florin nu ma indoiesc ca isi va folosi relatiile din muzica pentru a aduce aici cei mai buni artisti. Asadar cei care sunteti prin Sibiu, ciuliti bine urechiile si informati-va cine mai canta prin Guillotine in fiecare seara. S-ar putea sa prindeti un concert precum acesta:

"Se vor semnala precipitatii predominant sub forma de ninsoare..."

Asta era acum vreo 20 de ani stirea mea preferata. Niciodata nu-mi pierdeam timpul la emisiunile meteo (vremea nu era ceva ce ma privea), insa iarna era varful de audienta pentru mine si pentru cei ca mine. Romica Jurca avea mereu datoria sa aduca zapada! Meteo era mai ceva ca un horoscop. Atunci starea vremii (si prea putin a vremurilor) chiar devenea o chestiune stringenta. Voiam sa ninga!

Cred ca niciodata nu m-am saturat de ninsoare. Fie eram prea lacom fie chiar voiam sa se bata recordul. Mereu auzeam de ninsorile de altadata ca despre ceva magic. Oare cum era sa fie zapada cat tine, sa faci doar poteci prin ea si sa nu te vezi din nameti? Fie era zapada chiar asa mare, fie erau oamenii prea mici. In orice caz imi era pofta sa vad o asemenea minune. Calculam ca eram cam inaltut, aveam deja 1 m si inca vreo jumatate deci.....abia asteptam sa vad asa ceva, in oras. Orasul insa imi parea de-a dreptul neputincios sa imi satisfaca bucuria. Fie nu ningea saptamani intregi, fie fulguia doar, fie topea fulgii imediat, fie se facea imediat fleasca, fie oamenii curatau exact acolo unde zapada era mai pufoasa...Nu era prea cald in oras. Iarna trebuia sa fie frig si sa ninga! In orice caz cred ca zapezile de altadata nu semanau a fi ceva urban... Asa ca voiam doar sa ninga, cu rautate, ca o razbunare. Sa le dea la toti pana ce orasul nu va mai fi in stare sa topeasca, pana ce nu vor mai fi in stare sa curete, ci doar sa capituleze toti si sa faca doar transee prin omat. Voiam sa scap, sa nu mai vad mereu doar asfalt, sa ma simt un pic precum la Polul Nord. Un mic potop de zapada asta visa Noe Alex.

Asa ca asteptam buletinul meteo mereu cu aceeasi speranta. Ma uitam cu amaraciune cum era pus semnul acela de soare cu raze peste Sibiu si stiam ca va fi doar soare cu dinti peste asfaltul dintotdeauna prezent. Dar cand aparea semnul de nori cu 2 fulgi mai mici sub el era sarbatoare. Dimineata - tusti la geam sa vad daca a nins deja. Apoi toata ziua ma uitam pe cer, inspre nord, de acolo de unde stiam deja ca vin norii. Iar cand ningea...Pana se punea stratul eram tot pe la geam. "Mai ninge, mai poate....s-o ajut?" - cam asa gandeam. Noaptea ma uitam indelung la lumina becului din parcare. Acolo se vedea cel mai bine cum cad si se pun fulgii. Iar cand chiar ningea furios se punea zapada chiar si pe pervaz si apoi zapada aparea pe geam. Urmaream cu enorma bucurie cum urca "blanita" aceea alba pe geam. Stateam noptile treaz si nu dormeam aproape deloc, doar urmarind spectacolul de afara.

Iar dimineata daca nu aveam de mers la scoala, echipat cu manusi rusesti cu un deget (mai apoi am inteles ca alea cu 5 degete iti ofera precizie mai buna la aruncat bulgarii) eram printre primii care lasau urme pe zapada. Faceam mai intai cateva carari de pasi, ca sa-i dirijez pe ceilalti iar apoi repede urcam in blocul vecin. "Saru' mana, Dodo vine afara?" Da, aceeasi faza si la Dorian si la Mircea sau la Calin. Si ei erau deja echipati gata de zapada. Aveam de ales dintre 2 parcari. Masini cu zapada pe ele, suficiente. Regula bataliei era sa ne ducem la doua masini distanta unul de altul si de acolo sa ne bulgarim. Asa era cavalereste. De aproape ai fi putut arunca cu bolta, cu zapada nestransa in bulgare, un soi de bombardament neconventional. Asa ca jucam cinstit. Dadeam dupa noi, mai ratam, mai loveam si masini dar nu era problema. Pe atunci Daciile nu aveau alarma, puteai sa le pocnesti in voie. Dupa ce curatam asa vreo zece masini de zapada ne orientam spre facut mingi mari de zapada. Asta daca era posibil, daca era destul de scartaitoare si apoasa zapada. Cu mingile alea faceam cazemate, asta dupa ce adunam suficienta zapada cat sa curatam toata gradina scolii. Si dai alta runda de bataie. Daca nu, treceam la ultimul episod: fotbalul. Fotbal pe zapada era cel mai haios lucru inca de atunci. Puteam sa facem alunecari, puteam sa sarim asa cum vedeam numai la televizor. Interesant, acolo pe zapada am invatat eu sa stau in poarta. Pe zapada am facut primele salturi si am vazut satisfactia ciudata pentru ceilalti de a prinde o minge in zbor. In zbor, si eu, si ea. Mai tarziu, cand eram mai mari, n-a mai fost atata bulgareala, insa am compensat prin mult mai mult fotbal. De dimineata pana seara si...chiar si noaptea. Zapada reflecta foarte bine lumina becului de langa curtea scolii, asa ca aveam mica noastra nocturna.

Totusi, cand eram mici, fotbalul toata ziua era plictisitor. Erau si alte atractii. Sania, desigur, doar ca prin cartier nu erau cine stie ce denivelari de folosit drept derdelus. Pana in parcul Sub Arini era cam tot atat cat pana la troita de la Selimbar asa ca.....mai degraba mergeam spre derdelusul de pe camp. Parea mai mare si era mai liber. Daca nu voiam sa mergem asa departe, treceam doar strada pana catre Valea Sapunului. Era un derdelus de vreo 40-50 de m, de era mai multa cazna sa te urci si sa te pui pe sanie decat cele cateva secunde de alunecare. Iar acum, de fiecare data cand vad noile blocuri

de la Hidroelectrica imi amintesc ca ele stau pe locul nostru, ca au furat derdelusul. Rusine lor!.. Cand si cand se mai facea pe strada patinoar. Se facea accidental sau, de cele mai multe ori, de la apa pe care o puneau dinadins astia mai mari. O sticla de vreo 20 de m pe care te duceai ca racheta.

Aveam niste cizmulite de cauciuc, gri cu talpa foarte neteda. Eram tare incantat de ele fiindca alunecau cel mai bine. Acum m-ar incurca teribil la mers dar atunci acelea erau "incaltari amfibie" - bune si pe asfalt dar mai ales pe gheata. Off, erau atatea de facut incat nici cand intram acasa la ora regulamentara, pe noapte, cu picioarele ude leoarca de la zapada intrata pe deasupra cizmelor nu eram inca saturat.

E de inteles atunci de ce eram inflacarat de speranta cand vedeam primii fulgi si, tot de asta, de ce eram asa de mahnit cand se facea totul doar o apa. Si fiindca vorbim de zapezile de altadata sau din alte dati, am si eu asa ceva: zapada din 1991. N-am sa uit iarna aceea niciodata. A nins prima data prin decembrie. A urmat frig, zapada s-a intarit si a capatat rezistenta, apoi cand sa se topeasca a mai tras o ninsoare. Iarasi frig..Si uite, tot asa a tinut-o pana in februarie. A fost singura iarna in care am avut zapada pe jos tot timpul. Celelalte ierni ar fi trebui sa ia exemplu, sa invete de la Iarna '91 cum ar trebui sa se comporte un asemenea anotimp! Insa de-atunci au fost multe nesimtite, cu doar cateva ninsori slabe in toate cele 3 luni sau, culmea nerusinarii, fara zapada de Craciun dar uneori cu fulguiala si fleasca de Pasti!

Acum a nins..A nins si cica va mai ninge. Nu e chiar zapada de prima calitate, e cam apoasa si fara rezistenta dar macar e strat gros. Chiar si asa ma linisteste si ma bucura teribil sa ma uit pe geam, sa vad albe toate acoperisurile astea ale caselor de la mine pana in centru. Nu stiu de ce, poate e doar un reflex al copilului Alex. De fotbal nu poate fi vorba acum, din cauza de operatie, de alunecat iarasi, nici vorba, ca e prea riscanta pentru genunchi o tranta si cred ca nici la sanius nu mi-ar fi prea bine. Dar macar stiu ca e iarna cum ar trebui sa fie. Macar ea si-a facut treaba bine anul asta, spre neputinta vesnica a soferilor si spre deliciul copiiilor si...al meu.

A nins, a nins mult si elegant si nu pot decat sa aplaud si sa zic ... "BIS!"

Romania 50-50%

Vrei sa fii presedinte? Ai 3 optiuni:

- Suna un prieten... sau rasuna 3 dusmani!

- Intreaba publicul .... sau manipuleaza publicul!

- 50-50.... 50 + un pic!

La asta se rezuma alegerile de ieri. Un mic joc de cultura generala...politica. Faci acest joc insa pe spatele unor analfabeti politic. Democratie de 20 de ani? Povesti! Democratia romaneasca s-a nascut cu handicap sever. A fost scapata drept in cap la numai cateva luni de la nastere! Retardul a fost de-atunci si a ramas pana in prezent evident. Iata ca azi, la termenul brucanian de 20 de ani am avut o campanie electorala trasa in multe privinte la indigo cu cea din 1990. Campanie s-a facut ca si atunci pe frica, pe ura si pe etichetari. Mosierii de atunci s-au reincarnat in mogulii de acum. Decadenta societatii de atunci (droguri, dolari si alte subiecte naive), dar peste toate tunetul MANIPULARE! s-a adaptat vremurilor: comunism si manipulare. Intr-o tara in care pe nimeni nu mai preocupa demult adevarul de la Revolutie, felul in care am rezolvat problema comunismului, iata ca acest subiect a devenit de o actualitate...temporara.

Fiecare om are constiinta ca apartine la un grup masiv, face parte din FIX jumatatea plina sau goala a paharului. Asadar sentimentele si parerile lui sunt mai puternice, sunt atestate de numar, de constientizarea multimii de aproximativ 5 milioane din care face parte. Frica, ura si, mai ales, dusmanie; asta avem acum. Nu stiu daca ura se va perpetua, fiindca memoria politica a romanilor e mai scurta decat o coada de iepure, insa suspiciunea cu siguranta va ramane. Mintile s-au infierbantat prea tare ca sa cred ca peste ceva vreme cei cu pareri opuse acum, adversari, vor putea redeveni prieteni. Trebuie fie o minune, o reusita politica, fie tone de dezinteres politic si uitare. Uitare pe care doar timpul o va da.

Campania electorala s-a escaladat prea mult. Romanii au fost invatati sa se certe. Au urmarit asiduu si au vazut asta in fiecare emisiune electorala. Au invatat sa aiba dreptate fara sa se informeze, au invatat ca exista o unica dreptate, au deprins primatul monologului in fata dialogului, au invatat mai ales sa intrerupa, au invatat ca pana la urma vocea mai puternica se aude. Au invatat sa faca o politica de cusca maimutelor de la Zoo iar momentele decisive, cele ale alegerilor nu au fost cu nimic mai diferite. E naiv sa credem ca scandalul de la urne e inocent. Sa fim intelesi: intr-o epoca a calculatoarelor, a cardurilor, a bazelor de date, a evidentelor computerizate, existenta unui vot multiplu ar fi de neinteles. Asta doar daca nu e facut cu intentie tot acest sistem. De el au profitat si PSD si PDL, e sistemul menit sa-i avantajeze pe cei care-si permit. Isi permit logistic, financiar, semi-legal si nelegal...isi permit.. Insa tot scandalul zilei de azi, toata rasturnarea sondajelor provine din alt registru. Desi nu sunt fan al citatelor sunt insa un adept al istoriei. Acolo gasim explicatia clara a ceea ce se intampla in aceste zile:

STALIN:''Nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile!''

Avem acum un echilibru aproape perfect. Atunci cand vorbesti despre un scor de 50,37 la 49,63 e ca si cum ai fi invins la photo-finish. Sa il desconsideri pe invins, sa te crezi atotinvingator ar instiga si mai mult frustrarea invinsilor. Primele reactii au mers tocmai pe aceasta idee. Gaz pe foc. Un model de comportament politic a venit din partea independentului Johannis. A dat dovada clara a neincrancenarii sale, a faptului ca nimic ocult nu-l dirija in lupta. A dat exemplu de bun simt si de un alt tip de politician. O lectie in van insa, fiindca acum chiar ca nu-i momentul sa educi politic. Probabil se vor acuza unii pe altii in continuare, isi vor tranti in cap vorbe, vor continua sa se sicaneze, vor sabota in Parlament cat vor putea si vor continua acest circ agitand si mai mult apele. E de inteles totusi. In politica romaneasca nu poti sa fii decat cu cei de la putere sau impotriva lor. Aici nu exista independenta. Iar un invingator atat de firav din punctul de vedere al scorului va incerca in primul rand sa-si consolideze pozitia. Are si timp pentru asa ceva. Tactica este racolarea sau distrugerea adversarului. Oamenii astia isi joaca asadar soarta, e normal sa nu cedeze. Alegerile dominate de ura din 1990 s-au sfarsit in Piata Universitatii. Ganditi-va totusi ca atunci scorul electoral era de peste 80% in favoarea invingatorilor! Sa vedem asadar cum se va termina aceasta situatie.

Cel mai destept lucru pe care l-ar putea face invinsii ar fi sa dea toata puterea in mainile celor ce se declara invingatori fiindca e ca si cum le-ai pune o bomba in brate. Sa voteze Guvernul si fara sicane sa-l oblige sa lucreze. Va fi interesant cum vor receptiona votantii invingatorilor valul de scumpiri si de concedieri ce va trebui sa urmeze. Va fi interesant daca se vor putea lua in cele din urma si decizii impotriva crizei economice. Si mai ales daca va avea cineva rabdare pana ce acestea isi vor face efectul. Parerea mea este ca un posibil guvern minoritar Negoita, aprobat de Parlament, va fi ca un streang de gatul celor ce azi se declara invingatori. Vor trece maximum 6 luni pana cand romanii din ambele tabere actuale se vor uni, de data asta in strada, in nemultumirea generala. Jumatatea celor ce azi sunt impotriva vor avea constiinta ca au avut dreptate, dar mai mare va fi revolta celor ce se vor simti tradati, celor ce azi sunt pro. Asta ar fi calea cea mai simpla spre reconciliere. Ar fi momeala puterii ce o poate da acum opozitia, modalitatea prin care poate transforma infrangerea in victorie. Atunci majoritatea parlamentara ar putea da cu piciorul scaunului de sub cel ce se afla in spanzuratoare si il vor face sa se zvarcoleasca in alegeri anticipate.

Pana atunci insa ramane o Romanie 50-50, o Romanie pe un balansoar blocat.

Dl. Putzin

Dl. Putzin urmeaza cu strictete modelul lui Putin.

Mentor, fan sau doar coincidenta, conjunctura? Au multe lucruri in comun: alura de om din popor, insa tot timpul putzin mai destept decat el, privire rece si patrunzatoare, precum o lampa de interogatoriu, urechi mari, de fapt larg deschise pentru a putea auzi totul, pentru a putea fi totdeauna ultra si chiar foarte secret informati, o vorba hotarata, ca un topor in fata surcelelor, o calvitie in plina desfasurare, chiar daca parca un pic sfioasa si infricosata chiar si ea de cel de care se atinge, o tinuta ce nu impresioneaza prin altitudine, dar "presioneaza" prin atitudine, oameni pentru care costumul e un fel de a doua piele naturala. Privindu-i fugar, ai spune uneori ca au fost facuti la aceeiasi masina de productie, ca desi poate au numere diferite ici-colo, de fapt au aceeiasi serie de fabricatie, XXX-XX1990-XXX-KGB. Ambii au lasat poporul lor sa ia trante pe patinoarul tranzitiei, l-au ajutat apoi politicosi si gentili sa se ridice, sa se puna pe picioare, dar nu i-au mai dat niciodata drumul de la subtiori, lasandu-i mereu impresia ca daca ii va lua propteala mainilor caderea va fi iminenta. Un joc aproape desavarsit de seductie, cu efecte pe termen lung, creand dependenta si teama, mai mult decat afectiune.

Dar dl. Putzin nu e dl. Putin. Dl. Putzin e in Romania, dl. Putin e in Rusia. Fiecare tara cu presedintii pe care-i merita si mai ales cu proportia pe care o merita! Ar fi aproape identificare atunci cand popoarele se cam aseamana, noroc totusi ca la unii, la romani, soarele asfinteste mereu mai tarziu, au timp sa vada mai multe.

Dl. Putzin a fost asadar candva marea speranta a Romaniei. Era mult mai bine, era mult mai putzin rau...Alegerea perfecta....Treptat insa a devenit putzin mai bine decat raul celalalt si atat...Alegerea convenabila.... In cele din urma n-a mai ramas nimic din bine..A ramas doar putzin... Realegerea?!

Dl. Putzin a promis multe si a realizat cel mult putzin. Fiecare neinfaptuire a dat nastere la o noua promisiune. Sunt unii care i-au spus: "Putzine, ai facut putzine, cum poti promite multe?". Domnul Putzin se incrunta (cum altfel decat) putzin, se supara - mult - si, lepadand masca domnului Putin, cel fara de dusmani (ramasi) in viata, incepe sa se zugraveasca pe sine drept un Sf. Gheorghe in lupta cu mogulaurul. De ce asta? Fiindca pentru domnul Putzin ca si pentru domnul Putin, de altfel, putererea nu este putzin. Ea este totul! Insa bataia se da in mintile noastre, in vointele si optiunile noastre, intre ceea ce distingem alb si negru, niciodata gri. Oare merita pentru asa un putzin de domn sa ne uram intre noi romanii, in proportii aproape egale atat de mult? Sigur ca nu! Trebuie/trebuia doar putzina intelepciune. Daca era de unde....

Dl. Putzin deja nu mai e putzin. E mult...pericol. De aceea sper ca Dl. Putzin mai are putzin timp la tot mai multa sa conducere. Daca nu, exista pericolul sa se transforme in Dl. Multpreamult.